Poziția ghiocelului – încredere în propria flexibilitate

de Simona DAMIAN, trainer

„Esenţa respectului de sine e să ai încredere
în propriile-ţi simţiri şi să fii convins că meriţi fericirea.”
– Nathaniel Branden

Pozitia ghiocelului -incredere în propria flexibilitate

Când ai încredere în tine, ai încredere în ce mai exact? În cunoștințele tale? În abilitățile și talentele tale? În trăirile, emoțiile și instinctele tale? În sufletul tău? În viața ta? În destinul tău? Toate sunt, de fapt, tu. Atât de des mi s-a spus că trebuie să am mai multă încredere în mine și tot la fel de des am simțit că majoritatea celor care-mi spun asta cred, de fapt, că ar trebui să îndrăznesc mai mult, să mă reprezint mai bine, să arăt ce pot. Își doreau ca încrederea în mine să fie vizibilă și pentru ei, să mă vadă altfel decât ca pe un ghiocel sfios.

Pentru mine însă, încredea în mine e ceva foarte intim. Pot să am multă încredere și respect pentru mine însămi, fără să simt nevoia să și arăt acest lucru. Când vorbim despre încrederea în sine, vorbim de fapt despre o imagine a unui om încrezător, sigur pe el, îndrăzneț și optimist. Adică opusul „ghiocelului”. Or, în spatele acestei imagini poate fi un om care are chiar aceste caracteristici, sau altele… care pot fi exact opuse. Încrederea în sine, cu ramificații și rădăcini foarte adânci în ființa noastră, mi se pare atât de complexă și individuală încât nu cred că ne putem compara unii cu alții. Și nu se pune problema dacă ai sau nu încredere în tine. Cred că o avem cu toții, doar că unii mai mult, alții mai puțin, unii mai vizibilă, alții mai puțin vizibilă.

„Pentru mine însă, încredea în mine e ceva foarte intim. Pot să am multă încredere și respect pentru mine însămi, fără să simt nevoia să și arăt acest lucru.”

Mai degrabă se pune problema când am sau nu încredere în mine. Iar acest „când” e momentul schimbării, momentul în care ieșim sau suntem scoși din zona de confort, din zona încrederii, atunci când e nevoie să ne adaptăm la o situație nouă. Iar în acest moment se face trecerea de la încredere în ceea ce sunt – încredere care poate fi foarte statornică, pentru că te cunoști bine și știi ce poți – la încredere în ceea ce pot fi – unde nu prea ai certitudini. Fiind o situație nouă, nu știi la ce să te aștepți, ce resurse să-ți pregătești, ce abilități să pui la bătaie, de unde o să lovească vreun pericol. Cred că în asta rezidă adevărata încredere în tine. Atunci când întâmpini necunoscutul, incertitudinea și ambiguitatea cu deschidere dar nu cu încredere totală, cu curaj dar nu cu nesăbuință, cu optimism dar nu la modul nerealist. Iar această trecere de la ceea ce ești, la ceea ce poți fi e un început de transformare, de germinare, de la sămânță spre floare – deși, în esență, rămâi tot tu.

Dincolo de asta, cred că o latură mai puțin discutată e aceea a încrederii în ceea ce nu poți fi. Simt că ne aflăm în mijlocul unui puternic curent motivațional și artificial pozitiv care vrea să ne forțeze să îndrăznim mai mult, să ne depășim limitele, să credem în imposibil, să schimbăm lumea. Or, el nu e decât un balon de săpun lipsit de conținut, dacă nu are la bază o acceptare de sine sănătoasă și o cunoaștere de sine temeinică. E un ghiocel de plastic perfect, dar încremenit, ca un pitic de grădină. Nu e nimic rău la florile de plastic. Doar că ele nu aduc primăvara. Și ne putem trezi la un moment dat că nu ne-am depășit acele limite, că nu am atins imposibilul și că nici nu am schimbat lumea. O încredere în sine de plastic ne poate arunca cu violență în puțul adânc al dezamăgirii de sine și al eșecului.

„ …ne aflăm în mijlocul unui puternic curent motivațional și artificial pozitiv care vrea să ne forțeze să îndrăznim mai mult […]. Or, el nu e decât un balon de săpun lipsit de conținut…”

Așa că eu o să îndrăznesc să spun că uneori e foarte bine să nu ai încredere în tine. Iar ceea ce e perceput uneori ca fiind lipsă de încredere în sine, poate că nu e decât un instinct de conservare sănătos, precauție, grijă. Uneori încrederea în instinctul tău îți spune să nu ai încredere în abilitățile tale. Și asta e foarte bine, pentru că poți astfel să eviți pericole și riscuri prea mari. Din nou, aș zice că e vorba mai mult de „când” decât de „dacă”. Încrederea în sine e ceva viu, flexibil, maleabil, transformabil. O încredere în sine pietrificată nu e decât o idee fixă despre sine. Cu cât creștem mai mult, cu cât ne dezvoltăm noi laturi, noi abilități, cu cât devenim mai complecși, cu atât avem mai mult de cunoscut despre noi, mai multe de acceptat, mai multe laturi ale noastre în care să câștigăm încredere.

Dacă ar fi să concluzionez, din poziția ghiocelului, aș spune că încrederea – în noi și în ceilalți – e ceva ce se câștigă și se recâștigă, se demonstrează și se redemonstrează, cu fiecare moment de schimbare, de adaptare, de transformare. În loc să-i spui cuiva să aibă mai multă încredere în el, arată-i că e demn de încredere. Ca și cu iubirea. Mai puțin se spune, mai mult se arată, se dovedește. Iar asta e valabil și pentru noi înșine. Dacă simțim că nu avem suficientă încredere în noi la un moment dat, poate ar fi bine să încercăm să ne demonstrăm nouă înșine că suntem demni de ea.

Sursă imagine: Gardenia

A proteja, a bloca, a trece – toate la timpul lor

de Simona DAMIAN, trainer ATU Consulting

Am aflat că omul este asemenea unei citadele.
Răstoarnă zidurile pentru a-şi găsi libertatea,
dar nu mai e decât fortăreaţa nimicită, deschisă înspre stele.
Antoine de Saint-Exupéry

Gard-lemn

Un gard îmi vine în minte, cu portiță. La asta m-am gândit prima dată când s-au uitat la mine aceste trei cuvinte: a proteja, a bloca, a trece. Cam așa ceva mi-am imaginat:

Primul gând, de fapt, era acela de a încerca să găsesc o formă, o imagine în care cele trei să se îmbine armonios. Și m-am gândit așa: Gardul te protejează, blochează accesul intrușilor, dar are și o poartă prin care se poate trece. Ce frumooos! – mi-am zis.

Foarte frumos, doar că abia apoi mi-am dat seama, gândindu-mă la ce înseamnă blocaj cu adevărat și protecție cu adevărat, că imaginea din mintea mea era una doar simbolică și idilică. Un astfel de gard nu te protejează de mare lucru și nici nu blochează ceea ce noi privim ca fiind periculos. Eventual delimitează un perimetru, într-o formă simbolică și estetică. Iar în astfel de situații, trecerea e și ea la fel de simbolică.

Dacă prima problemă e una de profunzime, a doua problemă de care m-am lovit, sau al doilea blocaj, dacă vreți, a fost acela al poziționării. Eu de care parte a gardului sunt? Adică sunt cel care stă înăuntru sau mă aflu în afara zonei delimitate de gard? Iar dacă sunt înăuntru, gardul acesta mă protejează și mă menține în siguranță, sau mă blochează, mă ține închis? Sau dacă sunt afară, cum mă simt? Liber și fericit că nu sunt închis? Sau frustrat și necăjit că nu pot intra? Cred că înțeleg acum dilema pisicilor sau a câinilor care vor să fie și în casă și afară în același timp. Uneori suntem blocați – fie pe dinafară, fie pe dinăuntru, încuiați, pe dinafară sau pe dinăuntru. Uneori ne încuiem noi pe dinăuntru ca să ne protejăm, alteori, din același motiv, îi încuiem pe alții…

După ce am împachetat frumos cele trei cuvinte în metaforă, am vrut să le despachetez și n-am mai putut. Adică m-am mai întrebat dacă putem să protejăm fără a bloca? Și brusc, în mintea mea, cele două cuvinte au devenit unul și nu le-am mai putut despărți. În acest moment mi se pare că nu ne putem proteja de ceva fără a încerca să blocăm accesul acelui ceva în viața noastră. Sau putem?

Iar în ceea ce privește pragurile, porțile și trecerile, ideal ar fi ca ele să nu fie doar simbolice și estetice, ci să facă în așa fel încât să ne lărgească universul, să ajute să creștem și să ne dezvoltăm. Să trecem dintr-o etapă în alta, dintr-o vârstă-n alta, să ieșim din zona de confort, să trecem mai departe. Doar că asta înseamnă să lăsăm camera, casa, curtea, în urmă.

Saint-Exupéry vorbește în Citadela despre timp și despre cum există un timp pentru a construi ziduri și citadele și un timp pentru a le dărâma. Un timp pentru a înălța garduri, a le delimita sau a le fortifica și un altul pentru a le distruge, a le sări sau a le modifica. Există un timp pentru porți deschise și un altul pentru porți închise.

Avem nevoie și de protecție, și de blocaje, și de treceri. Sau, mai realist spus, ele se întâmplă oricum, indiferent dacă le considerăm noi necesare sau nu. Întrebarea e: putem face ceva ca să le influențăm?

Dacă până acum am lăsat câteva idei întredeschise, aici cred că am un răspuns. Unul pozitiv chiar. Putem face ceva – îndrăznesc să spun: putem face orice – cu condiția să fie la momentul potrivit. La momentul potrivit, gardurile se înalță singure, zidurile se dărâmă fără efort și ușile se descuie la o simplă atingere.

Uneori știm unde ne sunt zidurile, ce uși avem deschise și ce camere ținem încuiate, cât de înalte ne sunt gardurile sau cât de fragile, cât de mare ne e grădina sau cât de infinit ce e în afara grădinii. În adâncul nostru poate avem o idee despre ce ne așteaptă și prin ce urmează să trecem, despre ce avem de dărâmat, de modificat sau de reconstruit. Ce vă doresc, pentru această toamnă târzie, e ca în momentul în care vă uitați la ceas – sau la stele – să vă fie limpede ce anume e de făcut.

foto via norlap

Despre Noi

ATU Consulting a fost creat pentru a răspunde nevoilor constante de învățare, educare și cunoaștere, activând din 2004 în domeniile managementului, resurselor umane și dezvoltării de personal. 

De peste 14 ani, prin tot ceea ce facem, ne dorim să fim partenerii celor care sunt sau vor să pornească pe drumul învățării și descoperirii personale și profesionale, ca adulți. În toți acești ani, am învățat și am crescut și noi atât ca business, cât și ca echipă.

Îmi poți lua fabricile, îmi poți arde clădirile,
dar lasă-mi oamenii și voi construi totul din nou.
Henry Ford

Echipa ATU Consulting:

[widgetkit id=56]