Despre evoluția unei pasiuni – interviu cu Lucian Hum

[Interviuri cu oameni pasionați] – de Andra HANȚĂ

Lucian HUM se ocupă de zona comercială și de strategie în ATU Consulting și coordonează totodată activitatea și proiectele din Humanco (Hum Management Consulting). Suntem colegi la locul de muncă și din ce în ce mai des parteneri de drumețit în natură. Interviul cu Lucian l-am făcut afară, în mijlocul naturii, într-o zi ce s-a arătat precum cele spuse în interviu: complexă și completă prin tot ceea ce a adus cu ea – o dimineață însorită, o după-amiază cu furtună. La un moment dat, ne era greu să ne auzim din cauza tunetelor, așa că natura, parte din pasiunea lui Luci, a fost cu noi pe tot parcursul interviului… Muntele și hikingul sunt pasiunile lui Lucian de câtiva ani buni. L-am rugat să ne împărtășească despre cum a descoperit și cum a trăit această pasiune de-a lungul vieții.


Andra HANȚĂ: Care e prima ta amintire despre mersul pe munte? Îți mai amintești când ai fost prima dată pe munte?

Lucian-Lacul-Rosu-cu-Vica

Lucian HUM: Nu, sunt confuze amintirile… Ce țin minte e că mergeam la Vațman, prin pădure, pe dealurile de la Tg. Mureș (n.n. unde a copilărit Lucian), primăvara, și îmi plăcea foarte mult mirosul de pământ, îmi plăcea să văd mușchiul de pe copaci, senzația aceea de natură care învie, cum mustește pământul de apă, cum vine primăvara. Asta țin minte… Nu cred că există un început. Cred că am continuat pasiunea părinților mei pentru mersul pe munte. Cu ei am tot ieșit. Tata mergea în fiecare duminică la plimbare pe Vațman și mergeam cu el. Mai târziu am început să mergem cu bicicleta… Am amintiri disparate despre o excursie la Lacul Roșu (foto), despre Cheile Turzii – acolo îmi amintesc faptul că m-am chinuit foarte mult pe grohotiș, urcam doi pași și alunecam înapoi un pas – apoi îmi amintesc mersul la cules la zmeură, dar nu mai știu pe unde mergeam. Ce e foarte interesant e că eram un copil care evitam sportul, nu știam cum să chiulesc de la educație fizică, chiar aveam rezultate proaste. Nu-mi plăceau exercițiile la spalier, nu aveam rezistență la alergare. În schimb, mergeam cu bicicleta 50 – 70 de km fără nicio problemă și mergeam pe jos kilometri întregi.

Lucian-Retezat-Peleaga

Îți spuneam că inițial am urcat pe munte cu ai mei. Atunci îmi plăceau mirosurile, natura. Efortul îmi displăcea, să transpir, să obosesc, ca și copil era neplăcut. Și totuși atracția pentru munte a rămas. Mai târziu am început să merg cu colegii de liceu, eram un nucleu de vreo 4-5 care umblam constant, umblam în fiecare săptămână. Pe vremea lui Ceaușescu și așa nu aveai altceva de făcut… Și ca adolescent rebel era și o evadare de acasă. Mergeam sâmbăta la gară și ne urcam în primul tren. Habar nu aveam unde mergem. Ne făceam rucsacul după lista universală a excursiilor – 4 pagini A4 scrise mărunt, cu toate prostiile pe care ți le puteai lua cu tine, și ne urcam în primul tren: dacă mergea spre Brașov, mergeam pe defileu, pe Deda-Toplița în Călimani, dacă o lua spre Teiuș mergeam în Apuseni.

Lucian-Piatra-Craiului

Apoi, după armată, am început să cochetez cu Piatra Craiului, împreună cu John, prietenul meu din Zărnești (foto). Mergeam de trei- patru ori pe an pe Piatra Craiului la modul serios, adică stăteam o săptămână, două și făceam trasee lungi, grele. Aveam condiție fizică foarte bună la vremea aceea, eram sprinteni ca maratoniștii din weekendul acesta de pe Retezat (n.n. Maratonul Retezat, 6 august 2016).

După facultate, ne-am luat cu serviciile și am rărit-o cu muntele, o perioadă lungă de timp. Bine, tot ieșeam o dată de două ori pe an, doar că s-a dus condiția fizică, am pierdut antrenamentul, am luat kilograme în plus, iar rezultatele erau destul de jalnice. Am fost de exemplu în Piatra Craiului în urmă cu vreo 15 ani și ne-am oprit la Curmătura pentru că nu mai puteam, deși ne propusesem să urcăm până în creastă.

Lucian-priveliste

Ce mi se pare foarte fain e cum am redescoperit muntele și asta plimbând câinele, plimbând-o pe Bella. A fost o perioadă lungă de timp când credeam că munții adevărați sunt munții înalți, peste 2.000 de metri. Chiar și pietenul meu John, când povesteam cu el zicea: „Bine mă, Apusenii sunt o glumă, sunt niște dealuri… Hai să vezi un munte adevărat, un Făgăraș, o Piatra Craiului!”. După ce l-am dus în Apuseni (foto), le-a apreciat frumusețea, pitorescul, ospitalitatea.

La vârsta aceea, turele trebuiau să fie dure, cu mulți kilometri, cu diferență de nivel mare, cu obiective clare de atins piscuri. Nu m-aș fi gândit niciodată la vremea aceea să mă plimb pe dealul din spatele casei. Acum vreo cinci – șase ani a apărut necesitatea de a o plimba pe Bella (foto). Și am plimbat-o pe dealul din spatele casei și am văzut că poate fi foarte frumoasă și excursia asta: mai vezi un iepure, o căprioară, o tufă, un pom în floare, o zăpadă…

Lucian-Bella

Lucian-Somesul-Rece

Așa am redescoperit plimbările și că e foarte frumos să te plimbi și pe dealuri și că nu trebuie să planifici doar o expediție pe an pe un munte de peste 2.000 m, nu e obligatoriu să călătorești sute de kilometri până la munte, nu trebuie să investești 2-3 zile și echipament, ci te poți duce, în fiecare săptămână, într-o tură frumoasă de o zi sau de 10 – 15 km, pe dealurile din apropierea casei. Și uite că sunt 5 – 6 ani de când umblăm în fiecare săptămână și nu am reușit să vedem totul pe o rază de 50 – 70 de km în jurul Clujului (foto Someșul Rece).

A.H: Ce înseamnă muntele pentru tine, ce te atrage la el?

L.H.: Cred că senzația de libertate și forța pe care o are muntele și o transferă cumva și celor ce îl vizitează. Cu John ziceam că mergem la munte pentru că ne place să simțim vântul. Asta era una din formele de libertate pe care le trăiam la munte. Să simți vântul…

„Mergem la munte pentru că ne place să simțim vântul. Asta era una din formele de libertate pe care le trăiam la munte. Să simți vântul…

Mă mai atrage faptul că mereu am ceva de învățat din experiențele de pe munte. Sunt o persoană orientată spre obiective: când urc trebuie să ating vârful. Dacă nu am atins vârful nu sunt mulțumit, o consider o tură ratată. Am învățat însă că mă pot bucura și de proces, de drum, asta mai ales în traseele făcute de mai multe ori sau traseele ușoare. Apoi am mai învățat pe munte că mi se întâmplă să uit să planific ieșirea din traseu, asta tot pentru că ajunsul pe vârf e important. După aceea întoarcerea mai vedem noi cum se întâmplă. Și așa uneori e tragi-comică întoarcerea… Mai mult decât atât, sunt un perfecționist de felul meu. Pe munte am învățat să mă abandonez, să accept ceea ce e, ceea ce vine peste mine… E perfect așa cum e.

Mă regăsesc atunci când sunt aproape de munte. Simt muntele puternic… Nu-mi place expresia că „mergem să cucerim muntele”. Nu cucerim nimic! Muntele te poate omorî foarte ușor, te strivește fără niciun fel de remușcare… Nu cucerim nimic! La munte mergem smeriți și suntem la bunăvoința lui să ne accepte, să ne lase să îl descoperim.

„Nu-mi place expresia că „mergem să cucerim muntele”. (…) La munte mergem smeriți și suntem la bunăvoința lui să ne accepte, să ne lase să îl descoperim.”

Lucian-Padis

A.H.: Mă gândesc că ai avut experiențe care „te-au ajutat” să ajungi la concluzia asta.

L.H.: Bine, la vârsta adolescenței mergeam să cucerim muntele, îți dai seama! Am văzut furtuni cu trăznete când noi eram în creastă, era să cădem de pe stânci, am ratat trasee, am fost foarte aproape de moarte de multe ori… am fost niște copii teribili care au supraviețuit și suntem în viață să povestim mai departe ceea ce am trăit. Pe vremea aceea, nici nu băgam de seamă vremea: ne simțeam bine fiindcă eram departe de casă, eram împreună cu prietenii, râdeam, ne distram. Aveam niște praștii de haine, cuțitul de vânătoare agățat la cingatoare și coada de vulpe pentru noroc, era mult mai important show-offul și lookul pe care îl aveai decât ce se întâmpla în jur.

Acum, ceea ce simt când merg la munte este autenticitate. E ceva natural, format natural, făcut de Natură, nu de mâna Omului. E o „construcție” a Naturii extraordinar de frumoasă.

„Acum, ceea ce simt când merg la munte este autenticitate. E ceva natural, format natural, făcut de Natură, nu de mâna Omului.”

A.H.: Așa cum ai povestit până acum, pare că pasiunea ta pentru munte a avut mai multe etape: a fost modelarea, când ieșeai cu părinții, a fost etapa de rebeliune, de libertate antagonică, atunci când muntele era o evadare de acasă și o „cucerire”, apoi perioada de libertate reală, când mergeai la munte să simți vântul, iar acum e plăcerea de a trăi muntele, de a-i trăi autenticitatea.

L.H.: Da, cred că a fost și o etapă de nostalgie, când mergeam pe Piatra Craiului așa, din inerție, deja o văzusem de nenumărate ori, știam toate traseele. Mergeam ca în plimbare. Și totuși, de fiecare dată, găseam ceva diferit: era primăvară, era vară… Cum ziceau pe un blogul de hikeri: cineva întreba de trasee noi în jurul Clujului, iar blogerul i-a răspuns: „Fă și tu ca noi, ia-le de la început, vizitează-le din nou. Mereu vei găsi ceva nou de văzut”.

Și apropo de libertatea reală, așa e, am ajuns la o vârstă și la o perioadă de umblat pe munte când făceam asta pentru că îmi plăcea, ca să simt cum bate vântul, iar cu John mai aveam o vorbă: mergeam la munte ca să tăcem împreună. Ajungeam să avem momente în care nu mai aveam nimic de zis. Stăteam și admiram peisajul. Și nu mai era nimic de zis, nimic de demonstrat.

„Mergeam la munte ca să tăcem împreună… Stăteam și admiram peisajul. Și nu mai era nimic de zis, nimic de demonstrat.”

În ultimii ani, pe lângă a ne bucura de mișcare și a fi în natură, muntele ne-a adus mai aproape și niște oameni dragi, un anturaj frumos. Se adună în excursiile noastre oameni din diverse domenii, schimbi idei, afli informații noi, interesante, înveți de la ei, învață ei de la tine. Muntele și ieșirile au ajuns să fie forme de învățare sau medii de învățare, timp în care faci și mișcare, te bucuri de peisaje.

Lucian-Vf.-Batrana-DpC3-2014

Uite la ce poți ajunge când începi să-ți plimbi câinele! Am ajuns la un proiect frumos în ATU: Duminica pe coclauri. Inițial am chemat colegii, apoi familiile, apoi am zis să facem o ieșire oficială și am chemat parteneri ai firmei și prieteni de-ai colegilor și așa am ajuns că imediat avem 30 de ediții și sute de oameni diferiți care au fost alături de noi, sute de kilometri parcurși, zeci de kilometri diferență de nivel și locuri minunate vizitate (foto din Duminica pe coclauri #3).

„Astăzi, muntele și ieșirile au ajuns să fie forme de învățare sau medii de învățare – timp în care faci și mișcare, te bucuri de peisaje.”

A.H.: Avem o întrebare la interviurile despre pasiune: ai spune despre tine că ai o pasiune sau că ești pasionat de munte?

Lucian-Tecsesti-DpC24-2016

L.H.: Sunt pasionat de munte! Mă simt bine pe munte, e ceva absolut egoist, îmi face bine să fiu aproape de munte. Dar îmi place să împărtășesc asta și cu alții, să le arăt ce frumos poate fi. Cred că e un moment în viața mea în care transfer pasiunea pentru munte: așa cum ai mei mi-au dat-o, o trec mai departe altora (foto din Duminica pe coclauri #24). Urmăresc pe internet comunitățile de cicloturiști și cele de hikeri și sunt două comunități foarte diferite. Cicloturiștii sunt foarte uniți, au site-uri, au bloguri, au comunități. Cred că sunt foarte apropiați unii de alții ca și capacitate de efort fizic. Hikerii sunt foarte diferiți: sunt unii pentru care plimbarea prin parc e un efort important, alții pentru care, dacă vârful nu are peste 3.000 m nu consideră că au umblat. Asta face ca informațiile despre hiking să fie foarte multe, dispersate, pe multe niveluri. Noi ne-am înconjurat de-a lungul anilor cu mulți prieteni care umblă pe munte, suntem cam la același nivel și am descoperit resurse de unde să îți iei idei de trasee, recomandări, sfaturi.

A.H.: Uite asta este un alt aspect interesant legat de trecut și prezent: azi mergem la hiking cu GPS-ul. În trecut mergeați cu harta sau după marcaje. Cum era să faci munții strict după orientare pe hartă?

L.H.: Nu știu, habar nu am cum am putut să batem munții așa!? Dar ne-am întors de fiecare dată, drept urmare azi stăm de vorbă. Erau marcaje, aveai hartă, dar nivelul de detaliu era scăzut față de ce îți dă GPS-ul. Adevărul e că marcajele erau destul de bune, destul de bine întreținute la vremea aceea, dar dacă le pierdeai, dacă era zăpadă, vegetație mare și le acoperea – erai pierdut. Cum eram câte patru – cinci persoane în grup, ne împrăștiam pe toată zona și le căutam. Făceam foarte mulți kilometri în plus. Când a apărut GPS-ul, îl foloseam ca un instrument de înregistrat traseul pe care mergeam, ca să ne uităm la final pe unde am fost. Abia mai apoi am descoperit că pot fi încărcate hărți, îți poți desena traseul de acasă și să mergi pe el, să te orientezi, să îți dea un prieten un traseu făcut de el și să umbli după un traseu deja marcat… Acum mergi foarte exact, 5 m în stânga sau în dreapta, nu ai ce să greșești. Siguranța pe care ți-o dă pe ceață, pe întuneric, în pădure e fără dubiu.

A.H.: În weekend am fost împreună în Retezat. Ce ai adus cu tine după tura asta, ca experiență?

Lucian-Retezat-2016

L.H.: A fost o experiență foarte faină. M-am întors de pe munte mândru că după 30 de ani am ajuns din nou pe Vf. Retezat (foto). Încă e proaspătă amintirea weekendului, încă mai stau și distilez ce am trăit acolo zilele acestea. E senzația aia de care îți spuneam mai înainte: urci și ești mai mult în obiective – acum împachetăm, plecăm spre Poiana Pelegii, acum punem cortul, acum mâncăm, acum pornim spre Vf. Peleaga sau spre Vf. Retezat… Acum se întâmplă ceva neașteptat, îmi luxez glezna, oare mă ține glezna până pe vârf? Oare să mă opresc? Oare pot toți să urce? Ce facem cu cei care nu pot merge în ritmul grupului? Toate gândurile ăstea sunt mereu în minte. Abia când s-a terminat, cobori, te relaxezi, atunci începi să îți dai seama ce ai trăit, unde ai fost, te uiți la poze și uneori nu-ți vine să crezi că ai fost acolo… Au fost trei zile foarte condensate, au trecut într-un ritm amețitor. Ce am realizat în tura asta este că devenim un grup din ce în ce mai mare și cu condiție fizică diferită: unii experimentați, alții mai puțin. Și probabil pentru viitor va fi nevoie să alegem locuri care oferă trasee pentru fiecare tip de experiență. M-au emoționat oamenii, că au venit, că m-au urmat, că m-au acceptat ca lider, e un semn de foarte mare încredere și le mulțumesc pentru asta. Mă emoționează încrederea pe care unii dintre ei au exprimat-o explicit. Uneori nu am eu așa multă încredere în mine, câtă primesc de la ei. Adevărul e că și eu am încredere în ei. În Retezat (foto), au fost momente, pe câteva porțiuni expuse, curajoase, în opinia mea porțiuni de cățărare, unde mă uitam cu coada ochiului să văd dacă vin. Nu m-am oprit să întreb dacă pot, undeva în mine știam că vor veni, că pot. Și au putut! Am ajuns pe vârf.

Lucian-Panorama-Retezat-2016

„Abia când s-a terminat, cobori, te relaxezi, atunci începi să îți dai seama ce ai trăit, unde ai fost, te uiți la poze și uneori nu-ți vine să crezi că ai fost acolo…”

Uite, ce am mai (re)adus cu mine de pe Retezat este ideea că e important să știi când să abandonezi. Și uneori e mai greu să abandonezi decât să continui. Și mi-am reamintit ceva legat de importanța detaliilor: ce importanță au câteva sute de grame în plus când le ai de cărat în spate, ce înseamnă să ai un bocanc cu talpă de vibram sau un tricou de merinos când transpiri. Că pe munte nu mai contează cum arăți, când e frig îți tragi pe cap o căciulă groasă și nu te interesează că îți stă bine sau nu își stă bine cu ea.

„E important să știi când să abandonezi. Și uneori e mai greu să abandonezi decât să continui.”

A.H.: Ce ai recomanda cuiva care își caută o pasiune? Cum să descopere ce îl pasionează?

L.H.: Nu știu… să facă ce îi place. De fapt, cred că să facă e cel mai important. Și când ceva îi place, să persevereze în acel ceva. Eu zic că descoperirea pasiunii vine natural, vine curgător. Aș zice că vine ușor, dar cu ușorul ăsta am o problemă, cu definirea lui. Și cu pasiunea pentru munte: umbli 20 de km, transpiri, te lovești, te dor mușchii, te zgârii, poți spune orice, dar nu că e ușor. Și totuși e ușor… adică o faci cu drag, îți place, abia aștepți să o faci din nou, să ai iar febră musculară, să transpiri din nou, să fii iar obosit! Ca să îți descoperi pasiunea, cred că e nevoie să faci lucruri noi, să încerci, să vezi ce fac alții, să încerci și tu, să fii curios. Începuturile sunt mereu grele, nu ai performanță. Dar dacă găsești ceva ce îți place, e nevoie apoi să perseverezi. Performanța vine din perseverență. Cam toți prietenii noștri care au câte o pasiune îi vezi că mereu perseverează, fac din nou și din nou și devin mai buni și ajung la niște performanțe absolut incredibile. Și aici nu vorbesc doar de mersul pe munte. E la fel cu fotografia, cu înotul, cu muzica.

„Ca să îți descoperi pasiunea, cred că e nevoie să faci lucruri noi, să încerci, să vezi ce fac alții, să încerci și tu, să fii curios. Începuturile sunt mereu grele… Dar dacă găsești ceva ce îți place, e nevoie apoi să perseverezi. Performanța vine din perseverență.”


Interviuri-cu-oameni-pasionati-2016

Munca de trainer ne aduce aproape de mulți oameni, ne lasă să îi descoperim dincolo de activitatea lor de zi cu zi. Așa am aflat că mulți dintre ei au pasiuni: unele legate de munca lor, altele mai personale. Și cum anul 2016 în ATU este declarat anul pasiunii, am început un nou proiect din categoria beyond training, proiect prin care dorim să vă prezentăm oameni obișnuiți și pasiunile lor – sub forma unor Interviuri cu oameni pasionați.

foto arhiva personală Lucian HUM

Despre Noi

ATU Consulting a fost creat pentru a răspunde nevoilor constante de învățare, educare și cunoaștere, activând din 2004 în domeniile managementului, resurselor umane și dezvoltării de personal. 

De peste 14 ani, prin tot ceea ce facem, ne dorim să fim partenerii celor care sunt sau vor să pornească pe drumul învățării și descoperirii personale și profesionale, ca adulți. În toți acești ani, am învățat și am crescut și noi atât ca business, cât și ca echipă.

Îmi poți lua fabricile, îmi poți arde clădirile,
dar lasă-mi oamenii și voi construi totul din nou.
Henry Ford

Echipa ATU Consulting:

[widgetkit id=56]