Despre Reziliență – Consolidează ce este puternic ȋn loc să repari ce este greșit!

de Carmen DIȚIU, consultant ANC

resilience-word

Cu multă bucurie scriu despre rezilienţă, un subiect frumos și complex care, ȋntr-o rezonanţă perfectă m-a găsit cumva el pe mine, pentru că au existat momente ȋn trecut și pentru că uneori există situaţii ȋn care viaţa ne pune la ȋncercare, trimiţându-ne provocări ȋn faţa cărora ne simțim complet descoperiți. Spun cu bucurie pentru că, citind despre rezilienţă, ȋnvăţ despre rezilienţă, iar creierul meu formează chiar ȋn acest moment noi circuite neuronale în acest sens. Pentru că rezilienţa este necesară ȋn fiecare aspect al vieţii, de la ȋnţelegerea propriei persoane și a scopurilor noastre până la construirea relaţiilor de iubire cu prietenii ori familia sau găsirea unui teren comun cu cei cu care nu suntem neapărat ȋn acord.

Conceptul de rezilienţă ȋl regăsim ȋn domenii diferite, de la fizică până la știinţele sociale. Fie că vorbim de elasticitate sau arcuire atunci când ne referim la proprietăţile fizice ale materialelor sau aducem în discuţie capacitatea de recuperare rapidă și ușoară ȋn urma unor evenimente mai puţin fericite ale vieţii, ȋn fiecare situaţie ne raportăm la aceleași calităţi specifice: flexibilitate, adaptabilitate, robusteţe, rezistenţă. Capacitatea de a te ȋndoi fără a te rupe!

În secolul XX, termenul de rezilienţă apare ȋntr-o varietate de discipline relaţionate cu dezvoltarea umană, ȋncepând cu psihanaliza și continuând cu studiul asupra traumei, a stresului sau a psihopatologiei. Punctul comun al tuturor este observarea faptului că, ȋn situaţii similare cu același grad de adversitate, oamenii reacţionează ȋntr-un mod diferit.

„Rezilienţa ȋnseamnă […] a răspunde eficient și adaptativ din punct de vedere emoţional și psihic, ȋntr-o situaţie ce se concretizează ȋntr-o reală ameninţare la siguranţa și integritatea ta fizică, emoţională sau psihică…”

Este bine de avut ȋn vedere că, atunci când vorbim despre rezilienţă, vorbim despre relaţia care se stabilește ȋntre două condiţii esenţiale: o ameninţare semnificativă pentru noi și capacitatea noastră bună de adaptare. Rezilienţa ȋnseamnă mai mult decât a fi puternic sau a te dezvolta corespunzător. Înseamnă a răspunde eficient și adaptativ din punct de vedere emoţional și psihic, ȋntr-o situaţie ce se concretizează ȋntr-o reală ameninţare la siguranţa și integritatea ta fizică, emoţională sau psihică, cum ar fi ȋn cazul unor boli grave, a traumelor sau abuzurilor de orice fel. Vorbim despre rezilienţă atunci când reușim să ne adaptăm acestor situaţii și să trecem prin ele, trăindu-le, și nu peste ele, ascunzându-ne, iar apoi să ieșim de partea cealaltă poate mai plini de răni și cicatrici, dar capabili să mergem ȋnainte.

Rezilienţa este o capacitate dinamică ce ne ajută să ne modelăm propria existenţă ȋn funcţie de ȋncercări și provocări.

Și atunci, ce ȋi face pe unii mai rezilienţi decât pe alţii?

Oamenii rezilienţi nu știu neapărat cum vor trece peste anumite situaţii, dar ei dispun de moduri de reacţionare mai variate, cognitive, emoţionale și sociale pentru a putea să se adapteze și să rămână funcţionali. Cumva știu că ȋntotdeauna au reușit, ȋntr-un fel sau altul, să treacă peste greutăţi. E ca și când și-ar spune: „știu ce pot și ce nu pot! Am mai trecut prin asta și știu că mă redresez, până la urmă”. Buna cunoaștere de sine conduce la tărie, iar convingerea că poţi, o consolidează. Pe de altă parte, dar nu ȋntr-un mod diferit, propria percepţie asupra stresului este foarte importantă. Noi vedem stresul ȋntr-un mod total subiectiv. Unde eu văd o greutate de netrecut, tu poţi să vezi o provocare, o oportunitate care să-ţi asigure o nouă victorie. Pentru că știi că poţi! Spre deosebire de tine, eu nu am suficientă ȋncredere ȋn mine, iar stresul pe care ȋl resimt se transformă ȋntr-un lucru periculos care mă face să cred că voi pierde controlul.

Este oare rezilienţa un atribut cu care ne naștem?

Putem spune că unii au pur și simplu rezilienţă, iar alţii nu? Anii de cercetare ne arată că lucrurile nu sunt chiar atât de radicale. Pentru că este un tipar de răspuns la ameninţarea din mediu, rezilienţa se ȋnvaţă. Oamenii au capacitatea de a răspunde bine la adversitate, dar nu toţi dezvoltă pe parcursul vieţii această abilitate. Georg Kormann, cercetător și sociolog german, spune că un om rezilient poate fi comparat cu un boxer care ajunge la podea, este numărat, se ridică și apoi ȋși schimbă fundamental tactica. Cei care merg mai departe, ca și mai ȋnainte, se vor lăsa doborâţi din nou mai devreme sau mai târziu, iar apoi grăbesc criza pentru că ȋși plâng de milă și se concentrează excesiv pe problemă și mai puţin pe soluţii.

Martin Seligman a numit-o „neajutorare ȋnvăţată”. „Întotdeauna mi se ȋntâmplă numai mie lucrurile astea” ne spunem după o nenorocire, dar monologurile din capul nostru nu sunt oglinda realităţi, ci mai degrabă reacţii emoţionale care provoacă la rândul lor alte reacţii emoţionale ȋn lanţ. Când ȋnvăţăm să recunoaștem caruselul ȋn care ne ȋnvârtim de fapt, putem să ȋl oprim și să ȋnvăţăm cum să ne relaxăm mintea și corpul pentru a fi capabili să căutăm o ieșire.

Cum dezvoltăm rezilienţa?

  • Personal, cred că ȋn primul rând flexibilizând și lărgind perspectiva, deschizând fereastra prin care ne uităm la lume.
  • Privind și alte puncte de vedere și moduri diferite ȋn care reacţionează alţi oameni.
  • Identificând noi posibilităţi, dar și propriile valori și punctele noastre tari.
  • Interacţionând cu ceilalţi pentru a ne cunoaște mai bine și a ne recunoaște și accepta propriile limite.
  • Și nu ȋn ultimul rând, ȋnvăţând! Învăţând mereu, din greutăţile vieţii, din durere și renunţări, din greșeli și pierderi și, transformând apoi dezamăgirile firești care apar, ȋn pietre de temelie pentru o reușită viitoare!

Resurse:

Seligman Martin, 1991, Learned optimism
Ellis Albert, 1962, Reason and emotion in psychotherapy
Siegel Daniel, 2018, Mintea
Dweck Carol, 2007, Mindset: The new psychology of success
Berndt Christina, 2003, Rezilienţa și managementul stresului

Photo credit: SQLearn

Loialitatea pasiunii – interviu cu Carmen Dițiu

[Interviuri cu oameni pasionați] – de Gabriela HUM, Director executiv ATU Consulting

Carmen DIȚIU e de profesie psiholog, cu specializare în psihologie clinică şi psihoterapie cognitiv-comportamentală. Pe Carmen am cunoscut-o în urmă cu trei ani, într-un context legat de psihologie. Lucrând cu ea în grup, am sesizat profunzimea pe care o aducea în discuții și finețea cu care aborda subiecte vulnerabile, menite a fi dezbătute în grupul în care ne vedeam. Drumurile ni s-au despărțit la un moment dat, dar Carmen a rămas mereu în contact cu mine, scriindu-mi sau sunându-mă din cand în când. Și-a arătat disponibilitatea de a lucra cu noi, de a fi parte din echipă, iar în 2015 a sosit și momentul așteptat de Carmen. Am simțit-o mereu, așa cum vorbește ea despre pasiune: loială și „acolo” de câte ori ai nevoie de ajutor, de un om cu care să vorbești, de un om care să își împărtășească părerea sinceră. Azi este membră a echipei ATU și ne bucurăm să o avem alături.


Gabriela HUM: Știu că ai mai multe pasiuni, Carmen. Care sunt ele și despre care vrei să vorbim?

Carmen DIȚIU: Păi pasiunea mea cea mai puternică este grafica, doar că nu prea am timp să mă ocup de ea și ăsta e un mare regret. Dar când îmi permite timpul lucrez… și atunci se poate întâmpla să desenez ore în șir. Atunci intru în starea aceea de flow despre care se spune că îi caracterizează pe cei ce fac lucruri cu pasiune. Asta mi s-a întamplat acum, în ultima perioadă, când am lucrat la o copertă (după câteva luni în care nu am mai făcut nimic legat de grafică) și mi-a plăcut tare mult starea asta.

G.H.: Și cum e starea asta de flow, dincolo de definiție și de ce se scrie despre ea?

C.D.: E o stare în care te pierzi pe tine și pierzi noțiunea timpului, nu mai știi ce se întâmplă în jurul tău și ești acolo, doar cu ceea ce faci. Și asta nu mi se întâmplă foarte des, deși mi-ar plăcea să simt starea aceasta și când fac alte lucruri. Am constatat că e o stare pe care o trăiesc doar uneori, e de fapt un moment creativ deplin.

„… o stare în care te pierzi pe tine și pierzi noțiunea timpului, nu mai știi ce se întâmplă în jurul tău și ești acolo, doar cu ceea ce faci.”

G.H.: Și care este povestea pasiunii tale, Carmen?

C.D.: Povestea nu e una senzațională. Nu știu de unde să încep. Am făcut primele patru clase de gimnaziu la Școala Ioan Bob (nn. din Cluj-Napoca) și îmi doream să fiu profesor sau învățător. Acum dacă mă gândesc bine nu știu dacă aș fi putut face vreodată meseria asta. Și, cum mare partea din familia mea sunt artiști, amandoi unchii mei și bunica mea desenau, în clasa a patra mama m-a îndrumat spre liceul de artă. Nu am fost eu foarte încântată, pentru că îmi doream să fac altceva, nu era prima mea opțiune, vroiam să lucrez cu copiii, să predau, îmi plăcea să citesc foarte mult și niciodată nu m-am gândit să fac artă. Dar am urmat opțiunea mamei și așa am terminat clasa a XII-a la Liceul de Arta din Cluj. Pe parcursul liceului, am descoperit pasiunea pentru arta și cel mai bine am rezonat cu grafica. Am descoperit cumva că cerneala mă reprezintă mai bine decât culoarea.

Carmen-Ditiu

Am simțit însă că nu aș putea face o profesie din asta. Mereu mi-am zis că grafica va rămâne ceva doar pentru mine și așa a și rămas. De fapt, nici nu știu cum ar putea fi o profesie. Pentru mine profesia înseamnă ceva din ce poți trăi ori nu cred că aș fi putut trăi vreodată din arta. Este ceva doar pentru mine. Și gândindu-mă la lucrurile astea acum, când vobesc cu tine (pentru că trebuie să recunosc, nu m-am gândit până acum în felul acesta la pasiunea mea), mă gândesc că nu aș fi putut trăi pentru că nu pot vinde ceea ce creez. Uneori mi se întâmplă să mai vând lucrări. Însă procesul în sine nu e pentru a vinde lucrarea, ci e pentru mine. Cred că ideea de a face grafică pentru a o vinde m-ar duce la pierderea stării de flow.

G.H.: Ai spune despre tine mai repede că ești pasionată de grafica sau că ai o pasiune numită grafică?

C.D.: Cred că mai degrabă sunt pasionată. Gândindu-mă la grafica ca la o pasiune pentru cineva, mă gândesc că ar trebui să fie ceva singular, ori dacă mă gandesc la mine sunt pasionată de mai multe lucruri. Sunt pasionată și de grafică, dar mai sunt pasionată și de citit, și de cai, și de altele.

G.H.: Spunând că ești pasionată de grafică, adică folosind verbul A FI, pentru mine asta înseamnă că grafica este de fapt parte din tine, că te identifici cu pasiunea ta.

C.D.: Da, este parte din mine.

G.H.: Și cum este să fii una cu pasiunea ta?

Esente-Carmen-Ditiu

C.D.: Este o parte care mă reprezintă cel mai bine și acolo este teritoriul pe care mă pot desfășura cel mai bine, fără constrângeri și fără reguli. În artă mă simt liberă, nu mă încătușează nimic, pot să fiu eu așa cum simt în acel moment, fără să mă gândesc dacă este bine sau nu, judecățile de tip bine și rău dispar în acele momente. Acolo fac exact ce simt. Sau dacă ceilalți se uită la o lucrare a mea și văd total altceva decât am vrut eu să reprezint, sau percep un alt mesaj decât cel pe care am vrut eu să îl surprind, să îl transmit, asta nu contează. Contează ce am trăit în momentele acelea de creație. Contează faptul că EU știu ce am trăit, ce am vrut să pun pe hârtie. Uneori când mă uit peste ani la lucrări, le văd altfel. De fiecare dată spun altceva, e ca și când ar fi o cu totul altă lucrare. Iar grafica o prefer pentru că rezonează mai mult cu mine decât culoarea. E așa, mai dark un pic, mai întunecată, mai nu știu… e o parte mai nedezvăluită din mine. Probabil și fiindcă pictura, culoarea și jocul culorilor – în general, se potrivesc mai bine personalităților mai vesele. Eu am așa o latură care nu este întotdeauna luminoasă.

G.H.: Ai o lucrare care îți place în mod deosebit, la care ții mai mult?

C.D.: Nu neapărat. Fiecare mă bucură într-un fel, într-un fel deosebit, fiecare este o bucățică din mine.

G.H.: Dacă ar fi să recomanzi cuiva care este în căutarea propriei pasiuni, ce i-ai recomanda să facă pentru a o găsi?

C.D.: Să caute încotro îi spune inima, să-și asculte vocea asta interioară pe care o blocăm sau nu o auzim. Cred că fiecare are o pasiune a lui. Toți avem acolo ceva care așteaptă să fie descoperit, un loc unde se poate întoarce când ceva din exterior nu este așa cum și-ar dori. E un loc acolo în interiorul nostru unde ne întoarcem cu drag. Când îl descoperim, ne descoperim și pasiunea. Iar când ne descoperim pasiunea înțelegem ce înseamnă să ne simțim bine cu noi înșine, în echilibru.

„E un loc acolo în interiorul nostru… Când îl descoperim, ne descoperim și pasiunea. Iar când ne descoperim pasiunea înțelegem ce înseamnă să ne simțim bine cu noi înșine, în echilibru.”

G.H.: Să înțeleg că atunci când vorbim de pasiune vorbim de momente, momentele de bine și de frumos traite noi cu noi înșine?

C.D.: Da, cred că asta diferențiază o pasiune de orice altceva. Când faci ceva cu pasiune ești acolo tu cu tine, nu ai nevoie de altceva, nu ai nevoie să te întorci înafară, să cauți liniște și relaxare. O găsești în interior. Asta chiar dacă uneori nu avem timp de pasiunile noastre. Cred că asta e o altă parte frumoasă a pasiunilor noastre, faptul că ele ne sunt loiale, ele sunt acolo și ne putem întoarce la ele oricând pentru că ele ne primesc.

„Pasiunea ne e loială. E acolo și asteaptă să ajungem la ea, să o descoperim sau să ne întoarcem la ea oricând.”

Legat de momentele trăite cu noi înșine, ultimul an a fost un an mai deosebit pentru că am și expus. Înainte lucram doar pentru mine, nu am simțit nevoia de a mă expune în felul acesta. Mulți prieteni mă întrebau de ce nu expun. Dar nu am simțit să ies în public cu lucrările mele. În ultimii ani, m-am întâlnit cu fosta trupă de grafică și în 2015 am început să expun alături de ei. Nu pot să spun că a fost o experiență în care m-am simțit confortabil. M-am simțit expusă și eu alături de lucrările mele. Deși mă bucur când cineva îmi apreciază lucrările, când mă validează. Aici este o ambivalență cu care e nevoie să trăiesc…

Tot în ultimul timp m-am bucurat lucrând coperțile despre care am menționat pentru că am îmbinat două pasiuni: grafica și cititul. E mai deosebit și faptul că am ilustrat o copertă de carte, o carte pe care nu am avut ocazia să o citesc. Mi-ar plăcea să fac asta și în viitor, dar după ce citesc cartea, ca să pot să exprim chiar imaginea pe care o am despre cartea respectivă. Mi-ar plăcea să dau viață în felul în care o văd eu, unei cărți, prin ilustrații.

Folosesc pasiunea combinată și cu munca mea la cabinet, pentru că am câteva lucrări acolo. Unii m-au întrebat de ce nu fac terapie prin arta. Și nu fac pentru că nu știu cum se face, dar cred că aș putea combina la un moment dat arta cu terapia.

Spre-cer-Carmen-Ditiu

G.H.: Ai teme preferate?

C.D.: Da, îmi plac natura, copacii, caii. În ultimul timp mă atrag clădirile, colțuri de clădiri, geamuri, arcade, uși, trepte. Cred că e o altă perioadă din viața mea. Nu știu de ce am ajuns la tema clădirilor, dar mă voi gândi la asta. Cât despre copaci, cu ei am o legătură specială. Văd copacul ca pe o ființă umană, rădăcinile sunt rădăcinile noastre și coroana e partea care ne apropie de cer. Și mă văd, mă simt, așa, în fiecare copac, în trunchiurile lor, în scoarța lor.

Folosesc fiecare lucrare ca să mă descopăr. Întrebări simple, de la tema lucrării, de ce am ales o temă și nu alta, de ce am ales să lucrez într-un anume fel, unele lucrări sunt mai complexe, altele sunt mult schematizate. Există așa, o descoperire de fiecare dată, o revelație.

Uite acum de exemplu nu-mi prea mai găsesc cuvintele. Mi-ar fi mult mai ușor să mă exprim într-un desen.


Interviuri-cu-oameni-pasionati-2016

Munca de trainer ne aduce aproape de mulți oameni, ne lasă să îi descoperim dincolo de activitatea lor de zi cu zi. Așa am aflat că mulți dintre ei au pasiuni: unele legate de munca lor, altele mai personale. Și cum anul 2016 în ATU este declarat anul pasiunii, am început un nou proiect din categoria beyond training, proiect prin care dorim să vă prezentăm oameni obișnuiți și pasiunile lor – sub forma unor Interviuri cu oameni pasionați

foto: arhiva personală Carmen DIȚIU