Simona BRATU – „Constanta este schimbarea și nevoia de adaptare la ce apare”

[Mini-interviuri despre Adaptare] 

Simona BRATU2

Simona BRATU este Directorul Filialei Cluj a Crucii Roșii. Simona este cea care a inițiat și a ajutat la implementarea unui proiect complex și anume, construirea primei Baze Naționale de Pregătire a Voluntarilor Crucii Roșii din România. În prezent, baza este frecventată de câteva sute de persoane pe an pentru a participa la cursurile de prim ajutor ținute de Simona, împreună cu un coleg și câțiva voluntari.

1. Care a fost cea mai dificilă situație de adaptare pe care ai trăit-o?

Simona BRATU: Au fost multe, dar cred că cea mai dificilă a fost angajarea la Crucea Roșie. Veneam dintr-un sistem privat și am intrat într-un sistem ONG care nu avea nimic de-a face cu ce știam eu. Gândește-te că, dacă într-un business știi că vei câștiga 10 lei dacă muncești o oră, aici știi că pentru 10 lei uneori muncești o zi întreagă. Am învățat foarte multe aici, și de la munca în sine și, mai ales, de la oamenii cu care am intrat în contact. Îmi amintesc cu drag un moment în care am simțit că viața mea s-a schimbat la 180 de grade. Știi că noi avem voluntari cu care facem acțiuni de ajutorare a bătrânilor din sate. Aici, în Valea Ierii, aveam un moș pe care îl chema Filimon; noi îi spuneam Dacul pentru că semăna cu dacii, așa cum ni-i imaginam noi. Am urcat într-o toamnă la el pe deal, stătea într-o casă ruptă de sat, singur. Tocmai venea de la strâns lemne și l-am ajutat să și le care acasă. L-am întrebat „’nea Filimoane, cu cât te ajută primăria lunar?”. „Cu 100 de lei”, mi-a zis el. „Și cum te descurci cu 100 de lei pe lună?”. „Foarte bine, mi-ajung cu vârf și îndesat”. Mi-au dat lacrimile, și atunci mi-am dat seama că putem să fim mulțumiți și cu puțin și că putem trăi bine cu puțin, de noi depinde cum vedem lumea și viața. Mă gândesc uneori că mi-aș dori ca unii directori de firme mari sau de instituții de stat să vină să mă înlocuiască o lună aici, la Crucea Roșie, și să vadă cum e să nu te poți baza pe nimic sigur, să traiești mereu cu speranța că mâine vei primi ceva cu ce să-i ajuți pe ceilalți, să fii mereu pe stand by pentru ce se poate întâmpla și când se întâmplă, să te descurci cu ce ai. 

„ …putem să fim mulțumiți și cu puțin și putem trăi bine cu puțin, de noi depinde cum vedem lumea și viața.”

Am construit baza de pregatire a Crucii Rosii din mai nimic. Făceam pe vremuri tabere de prim ajutor în corturi, prima am făcut-o în 2008. Mi-am dorit ca participanții să meargă fiecare acasă și să povestească cum a fost și să ducă mai departe organizarea. Și așa s-a și întâmplat. Ideea taberelor de instruire a fost preluată de București, unde este sediul nostru central, și organizează tabere și azi, apoi de Giurgiu și de alte județe. 

Mi-am dorit mereu ca să ajungem să punem preț pe viața omenească și pe capacitatea noastră de a oferi ajutor, așa cum o făceam pe vremuri. Îmi amintesc cu drag cum înainte de ‘89 fiecare întreprindere avea grupa de sanitari instruiți de Crucea Roșie, știau cum să acționeze în caz de calamități, în caz de accidente, instruiam copiii din școli, făceam concursuri. Mi-am dorit să instruiesc oameni care își doresc să știe să intervină atunci când cinci minute pot face diferența între viață și moarte. Și am început cursurile prin firme în 2003, atunci am avut 17 cursanți într-un an. În anul următor am avut 27, în al treilea am avut 49. Anul acesta avem peste 700 de cursanți și încă 700 de persoane care au venit la re-instruire. Mi-am dat seama că, în munca asta a noastră, răbdarea înseamnă mult. Să faci lucrurile încet, cu răbdare. Doar așa le poți face solide, stabile.

baza de pregatire cluj napoca atu consulting prim ajutor

În 2014 am început să construim baza de instruire de la Valea Ierii. Este un centru unic în România. A fost foarte greu și este încă greu, dar a meritat tot efortul. Și asta îmi dau seama de câte ori oamenii pleacă de la noi și ne spun că vor să se implice în acțiuni de voluntariat, de ajutorare sau donează bani, alimente, bunuri sau revin să ne ajute cu ce mai avem nevoie pe lângă centru, un gard, un perete de piatră, un șanț etc. Avem 100 de locuri în bază, dar și să vrem să instruim cât mai multe personae, această bază de-abia ne ajunge pentru județul Cluj, poate nici nu e suficientă dacă stau bine să mă gândesc. Ar merita să existe o astfel de bază în fiecare zonă și oamenii să învețe tehnici speciale zonei respective. M-au întrebat unii de ce am construit baza în mijlocul munților? Nu este semnal de telefon, nu este internet. Le spun mereu că e foarte ușor să faci instruire în oraș, în sala de curs. Dar asta nu e realitatea pe care o întâlnești în teren când se întâmplă ceva. La noi, instruirile sunt afară, în munți, noaptea, pe ploaie, pe zăpadă. Accidentele la care noi intervenim rareori se întâmplă vara, pe asfalt, când e cald și bine.

Cred că o altă situație majoră de adaptare au fost inundațiile din 2008, din Moldova. Atunci am înțeles ce nenorocire poate face apa, ce rămâne după ce se retrage viitura. Sigur că mulți oameni s-au mobilizat și au ajutat cu ce au putut. Asta s-a întâmplat în primele 2-3 săptămâni. Apoi, lumea i-a uitat pe cei de-acolo. Atunci am rămas noi. Ne scriau primarii că nu mai au făină pentru pâine sau le trebuie mobilă pentru că începuseră să lucreze la reconstruirea caselor oamenilor. Și am rămas alături de ei câteva luni și le trimiteam de fiecare dată ce aveau nevoie. Asta înseamnă Crucea Roșie, să fii acolo când e nevoie de tine, cu ce e nevoie. Știu că mulți spun că în viață e important să știi să spui NU. Eu nu pot! Dacă văd o minimă speranță, o mică portiță de ajutor, nu pot să nu o folosesc pentru oamenii care sunt în nevoie.

Țin minte că la cutremurele din Japonia Crucea Roșie japoneză a fost cea care a triat și a direcționat toate ajutoarele venite din lume pentru cei care au trecut prin catastrofa naturală. Asta mi-aș dori și pentru România, să ajungă cei de la Crucea Roșie o forță așa de mare încât să putem noi gestiona situații de genul acesta, dacă vin peste noi.

Îmi amintesc o întâmplare de acum câțiva ani când eram prin Turda împreună cu colegul meu și ne-a sunat primarul din Câmpia Turzii, spunând că a fost un incediu și 20 de oameni sunt pe drumuri. Am lăsat tot ce aveam de făcut deoparte și am ajuns la ei în cinci minute, eram aproape. Ne-au făcut listă cu ce le trebuia și i-am întrebat în cât timp ne pot da un camion de transport. Am plecat spre Cluj și în două ore oamenii aveau pături, conserve, apă, haine. Și asta pentru că la Crucea Roșie din Cluj facem provizii cu tot ce se poate pentru astfel de situații, avem donații adunate cu care putem ajuta rapid.

„Mi-am dat seama că, în munca asta a noastră, răbdarea înseamnă mult. Să faci lucrurile încet, cu răbdare. Doar așa le poți face solide, stabile.”

2. Înțeleg, din ce îmi spui, că la ora asta sunteți trend-setters în Crucea Roșie Română și că, creșterea voastră e una organică, ce vine de la sine, pas cu pas.

Simona BRATU: Da, cred în asta, cred în lucrurile făcute pas cu pas, cred în faptul că mereu se poate mai mult, dar nu prea mult dintr-o dată. La ora asta, în Crucea Roșie Cluj suntem șase angajați și peste 60 de voluntari. Ne ocupăm de tot: de la taberele de instruire pentru copii și tineri, la cursurile de instruire pentru firme, la acțiuni de ajutorare și de salvare, atunci când este necesar.

3. Se pare că, în Crucea Roșie, adaptarea este o constantă, din câte îmi dau seama. Care a fost una dintre situațiile personale de adaptare?

Simona BRATU: Cam așa este, la noi, constanta e schimbarea și nevoia de adaptare la ce apare. Și așa și suntem instruiți, ca oricând, în orice condiții să putem inteveni. Îmi doresc să cresc o echipă de intervenție adevarată, ca una de comando și să fim primii care intervenim. Și știu că, atunci când îmi doresc ceva cu adevărat, lucrurile se întâmplă.

Legat de situația de adaptare personală, este tot una din sfera salvării. Mergeam la mama mea spre Bistrița și am dat pe drum de un accident ce se petrecuse cu cinci minute înainte. Era o familie, mama, tata și un copil, ieșiți deja din mașină, mama plină de sânge, copilul, culcat pe spate, nu mai vorbea, tatăl era agitat și țipa disperat după ajutor. Au început să-mi tremure picioarele și mâinile, inima îmi bătea să îmi iasă din piept și mi-am zis “No, Simona, acum să te văd ce ai de făcut”. Asta a durat câteva secunde, apoi m-am mobilizat și sunt mândră de mine că am reușit să coordonez pe cei 15-20 de oameni care se adunaseră în jurul accidentului să dea primul ajutor: doi se ocupau de tată, să îl liniștească, cineva sunase la 112, am rugat pe câțiva să aducă apă din pârâul din apropiere, să o spăl pe mamă de sânge, să văd de unde sângerează și pe alții doi i-am pus să le țină capul fix celor doi accidentați până vine SMURD-ul. Respirau cu toții, deci erau în afara unui pericol major. Dar ce mi s-a părut cel mai periculos, și am realizat că suntem săritori și vrem să ajutăm însă câtă nevoie este să știm cum să o facem; atunci când am ajuns eu la fața locului, unul dintre cei de pe marginea șoselei pusese o batistă pe fața copilului să îi facă resuscitare, fără să verifice dacă respira. Gestul e nobil doar că, făcut într-o situație în care resuscitarea nu e necesară, riști să omori pacientul. Am reușit să îl opresc la timp și să verific dacă copilul respira și apoi să îi acord primul ajutor adaptat la ce situație avea acesta.

4. Care sunt trei lucruri pe care le-ai recomanda celor care sunt în situații de adaptare, similare cu cele pe care le trăiți voi, în Crucea Roșie?

Simona BRATU: În primul rând să fie buni, umani. Aceasta este una dintre valorile Crucii Roșii Internaționale: umanitatea. Să te gândești la celălalt și, dacă este în nevoie și îți cere ajutorul, să faci tot ce ține de tine să îl ajuți. Cu ce poți și cu ce știi. Apoi, să aibă răbdare și să nu dispere. Niciodată nu știi de unde vine ajutorul cu care poți ajuta pe alții. Să aibă încredere că nu sunt singuri, că oameni care vor să ajute mai sunt și că, în situații dificile, ei apar și îți sunt alături.


180212 Imagine mini-interviu 640x373

În ATU am declarat anul 2018 un an al Adaptării. Ne-am gândit că ar fi interesant să aflăm experiențele de adaptare ale unor oameni care, în anumite contexte, au trăit adaptarea ca un ”must-do”, oameni care trăiesc adaptarea ca parte a vieții lor sau ca parte a muncii lor. Te invităm să citești câteva rânduri scrise de acești oameni, din experiența personală. Sperăm să îți fie de ajutor în propria adaptare!
Dacă dorești să împărtășești o experiență proprie de adaptare, răspunde celor patru întrebări ale mini-interviului și trimite-ne povestea ta la adresa office@atuconsulting.ro. Poveștile inedite vor fi publicate pe site-ul și pagina de Facebook ATU Consulting, iar povestea cea mai apreciată de cititorii noști va fi premiată în decembrie.

foto: arhiva personală Simona BRATU și website-ul Bazei Naționale de Pregătire a Voluntarilor Crucii Roșii

Despre Reziliență – Consolidează ce este puternic ȋn loc să repari ce este greșit!

de Carmen DIȚIU, consultant ANC

resilience-word

Cu multă bucurie scriu despre rezilienţă, un subiect frumos și complex care, ȋntr-o rezonanţă perfectă m-a găsit cumva el pe mine, pentru că au existat momente ȋn trecut și pentru că uneori există situaţii ȋn care viaţa ne pune la ȋncercare, trimiţându-ne provocări ȋn faţa cărora ne simțim complet descoperiți. Spun cu bucurie pentru că, citind despre rezilienţă, ȋnvăţ despre rezilienţă, iar creierul meu formează chiar ȋn acest moment noi circuite neuronale în acest sens. Pentru că rezilienţa este necesară ȋn fiecare aspect al vieţii, de la ȋnţelegerea propriei persoane și a scopurilor noastre până la construirea relaţiilor de iubire cu prietenii ori familia sau găsirea unui teren comun cu cei cu care nu suntem neapărat ȋn acord.

Conceptul de rezilienţă ȋl regăsim ȋn domenii diferite, de la fizică până la știinţele sociale. Fie că vorbim de elasticitate sau arcuire atunci când ne referim la proprietăţile fizice ale materialelor sau aducem în discuţie capacitatea de recuperare rapidă și ușoară ȋn urma unor evenimente mai puţin fericite ale vieţii, ȋn fiecare situaţie ne raportăm la aceleași calităţi specifice: flexibilitate, adaptabilitate, robusteţe, rezistenţă. Capacitatea de a te ȋndoi fără a te rupe!

În secolul XX, termenul de rezilienţă apare ȋntr-o varietate de discipline relaţionate cu dezvoltarea umană, ȋncepând cu psihanaliza și continuând cu studiul asupra traumei, a stresului sau a psihopatologiei. Punctul comun al tuturor este observarea faptului că, ȋn situaţii similare cu același grad de adversitate, oamenii reacţionează ȋntr-un mod diferit.

„Rezilienţa ȋnseamnă […] a răspunde eficient și adaptativ din punct de vedere emoţional și psihic, ȋntr-o situaţie ce se concretizează ȋntr-o reală ameninţare la siguranţa și integritatea ta fizică, emoţională sau psihică…”

Este bine de avut ȋn vedere că, atunci când vorbim despre rezilienţă, vorbim despre relaţia care se stabilește ȋntre două condiţii esenţiale: o ameninţare semnificativă pentru noi și capacitatea noastră bună de adaptare. Rezilienţa ȋnseamnă mai mult decât a fi puternic sau a te dezvolta corespunzător. Înseamnă a răspunde eficient și adaptativ din punct de vedere emoţional și psihic, ȋntr-o situaţie ce se concretizează ȋntr-o reală ameninţare la siguranţa și integritatea ta fizică, emoţională sau psihică, cum ar fi ȋn cazul unor boli grave, a traumelor sau abuzurilor de orice fel. Vorbim despre rezilienţă atunci când reușim să ne adaptăm acestor situaţii și să trecem prin ele, trăindu-le, și nu peste ele, ascunzându-ne, iar apoi să ieșim de partea cealaltă poate mai plini de răni și cicatrici, dar capabili să mergem ȋnainte.

Rezilienţa este o capacitate dinamică ce ne ajută să ne modelăm propria existenţă ȋn funcţie de ȋncercări și provocări.

Și atunci, ce ȋi face pe unii mai rezilienţi decât pe alţii?

Oamenii rezilienţi nu știu neapărat cum vor trece peste anumite situaţii, dar ei dispun de moduri de reacţionare mai variate, cognitive, emoţionale și sociale pentru a putea să se adapteze și să rămână funcţionali. Cumva știu că ȋntotdeauna au reușit, ȋntr-un fel sau altul, să treacă peste greutăţi. E ca și când și-ar spune: „știu ce pot și ce nu pot! Am mai trecut prin asta și știu că mă redresez, până la urmă”. Buna cunoaștere de sine conduce la tărie, iar convingerea că poţi, o consolidează. Pe de altă parte, dar nu ȋntr-un mod diferit, propria percepţie asupra stresului este foarte importantă. Noi vedem stresul ȋntr-un mod total subiectiv. Unde eu văd o greutate de netrecut, tu poţi să vezi o provocare, o oportunitate care să-ţi asigure o nouă victorie. Pentru că știi că poţi! Spre deosebire de tine, eu nu am suficientă ȋncredere ȋn mine, iar stresul pe care ȋl resimt se transformă ȋntr-un lucru periculos care mă face să cred că voi pierde controlul.

Este oare rezilienţa un atribut cu care ne naștem?

Putem spune că unii au pur și simplu rezilienţă, iar alţii nu? Anii de cercetare ne arată că lucrurile nu sunt chiar atât de radicale. Pentru că este un tipar de răspuns la ameninţarea din mediu, rezilienţa se ȋnvaţă. Oamenii au capacitatea de a răspunde bine la adversitate, dar nu toţi dezvoltă pe parcursul vieţii această abilitate. Georg Kormann, cercetător și sociolog german, spune că un om rezilient poate fi comparat cu un boxer care ajunge la podea, este numărat, se ridică și apoi ȋși schimbă fundamental tactica. Cei care merg mai departe, ca și mai ȋnainte, se vor lăsa doborâţi din nou mai devreme sau mai târziu, iar apoi grăbesc criza pentru că ȋși plâng de milă și se concentrează excesiv pe problemă și mai puţin pe soluţii.

Martin Seligman a numit-o „neajutorare ȋnvăţată”. „Întotdeauna mi se ȋntâmplă numai mie lucrurile astea” ne spunem după o nenorocire, dar monologurile din capul nostru nu sunt oglinda realităţi, ci mai degrabă reacţii emoţionale care provoacă la rândul lor alte reacţii emoţionale ȋn lanţ. Când ȋnvăţăm să recunoaștem caruselul ȋn care ne ȋnvârtim de fapt, putem să ȋl oprim și să ȋnvăţăm cum să ne relaxăm mintea și corpul pentru a fi capabili să căutăm o ieșire.

Cum dezvoltăm rezilienţa?

  • Personal, cred că ȋn primul rând flexibilizând și lărgind perspectiva, deschizând fereastra prin care ne uităm la lume.
  • Privind și alte puncte de vedere și moduri diferite ȋn care reacţionează alţi oameni.
  • Identificând noi posibilităţi, dar și propriile valori și punctele noastre tari.
  • Interacţionând cu ceilalţi pentru a ne cunoaște mai bine și a ne recunoaște și accepta propriile limite.
  • Și nu ȋn ultimul rând, ȋnvăţând! Învăţând mereu, din greutăţile vieţii, din durere și renunţări, din greșeli și pierderi și, transformând apoi dezamăgirile firești care apar, ȋn pietre de temelie pentru o reușită viitoare!

Resurse:

Seligman Martin, 1991, Learned optimism
Ellis Albert, 1962, Reason and emotion in psychotherapy
Siegel Daniel, 2018, Mintea
Dweck Carol, 2007, Mindset: The new psychology of success
Berndt Christina, 2003, Rezilienţa și managementul stresului

Photo credit: SQLearn

[Luni de poveste ] Să învățăm cum să învățăm

de Gabriela HUM, consultant senior

THD 8714

Ca elev sau ca student adesea am fost ”bombardați” cu informație (uneori multă, alteori nouă, alteori și multă și nouă) ce necesită a fi învățată repede. Ne setăm ca termen pentru finalizarea învățării un test sau o teză sau un examen. Și de câte ori ne-am trezit că am dat testul, teza, examenul și nu ne mai aminteam nimic sau aproape nimic din ce am învățat? Uitarea este un proces natural. Creierul ne crede: dacă îi spunem că învățăm pentru examen, el reține până la examen. Apoi ”face curat”.

Deși uitarea ne sperie, ea este un proces la fel de important ca și memorarea. „Dacă ne-am aminti totul, am fi la fel de bolnavi ca și atunci când uităm totul” (William James, 1890). De fapt, noi nu uităm, ci doar, din anumite motive, nu mai avem acces la informația stocată în creier. Iar aceste motive sunt:

  • Învățarea pentru o anumită dată / obiectiv;
  • Învățarea disfuncțională;
  • Învățarea însoțită de emoții negative (anxietate, repulsie).

În ceea ce privește funcționarea creierului, lucrurile stau adesea contra-intuitiv. Așa e și cu învățarea. Dacă mereu am auzit că este important să ne stabilim deadline-uri, obiective, în învățare este important să nu ne propunem să învățăm până la o anumită dată. Învățarea pentru examen (sau pentru un anumit moment) are efecte pe termen scurt. După examen am uitat majoritatea informației, nu mai avem acces la ea. De aceea, este necesar ca învățarea să o facem pentru noi, pentru viitor și nu pentru examen.

Ce avem de făcut pentru a învăța pentru noi:

Să înțelegem ce înseamnă „a învăța” – și e important să facem distincție între a memora și a învăța. A memora înseamnă a stoca și a fi capabili să ne reamintim sau să recunoaștem o informație. A învăța înseamnă a fi capabili, după ce am memorat informația, să o folosim în diferite contexte.

Kolb în 1981 și mai apoi biologul Zull (2002) au propus câteva etape ale procesului de învățare, primul plecând de la învățarea experiențială, iar cel de-al doilea de la cercetările din neuroștiințe. Le veți găsi în literatura de specialitate sub denumirea de cercul învățării.

Cele patru etape ale învățării activează zone diferite din creier:

Cele patru etape

Colectarea de informație prin intermediul senzorilor (informații ce activează cortexul senzorial – vedem imagini, filme, grafice, scheme, schițe, text – vizual, ascultăm prezentarea – auditiv, atingem un mulaj, o textură – tactil etc). Intrarea în contact cu materialul pe care îl avem de învățat prin intermediul a cât mai mulți senzori ne asigură un timp mai lung de colectare a informației, o cantitate mai mare de informație adunată și mai multe perspective asupra informației. La nivel cerebral, asigură stimularea cortexului senzorial care recepționează o cantitate mare de informație vizuală, auditivă, chinestezică, tactilă.

Reflectarea asupra materialului adunat sau observarea modului în care cineva lucrează cu materialul respectiv (activează cortexul temporal) implică activarea lobului temporal. În timpul acestui proces, creierul integrează informația senzorială. Reflectarea este un proces privat, individual, este un timp pe care cel care învață e important să îl petreacă cu sine și cu materialul de învățat, căutând conexiuni cu experiența sa anterioară, conștient (de exemplu, răspunzând la întrebări de autoreflectare, sau pur și simplu luându-și o pauză) sau inconștient (somnul este o perioadă bună de reflectare inconștientă). Fără reflectare, învățarea va fi superficială și neconectată cu experiența anterioară. Este recomandat ca, atunci când intrăm în perioada de reflectare, să nu mai primim informații de la senzori. Adesea, reflectarea are în spatele său procese misterioase, puțin cunoscute și explicate. Reflectarea ne aduce insight-uri, soluții neașteptate la probleme.

“Noi nu învățăm din experiență, ci din reflectarea asupra experienței”
– John Dewey

Crearea sau recrearea materialului de învățat (activează cortexul prefrontal) – crearea este o etapă a procesului de învățare în care facem trecerea de la recepționarea de informație și absorbția ei, la crearea de cunoștințe (idei, concepte, planuri, reprezentări simbolice proprii). În acest proces este implicat major cortexul prefrontal. Crearea presupune manipularea informației la nivelul memoriei de scurtă durată (memoria de lucru) pentru a crea noi relații și noi semnificații cu materialul deja existent în mintea noastră, cu rețelele neuronale preexistente. În procesul de creare, fiecare ne organizăm modul propriu de înțelegere a materialului de învățat. Zull susține că fiecare creăm bazându-ne pe modul unic în care creierul nostru operează. A crea înseamnă a ne structura și organiza informația așa cum este logic și util pentru fiecare, a face scheme proprii, desene, grafice etc.

Testarea este, de fapt, etapa de aplicare practică a ceea ce am creat și testarea activă a materialului nou (activează cortexul motor / frontal). Testarea activă diferă de ceea ce marea majoritatea a oamenilor înțeleg prin acest proces. Ea presupune activarea cortexului motor și permite creierului să convertească ideile în evenimente fizice, în acțiuni. Zull (2002) susține că orice acțiune inspirată de o idee reprezintă etapa de testare activă:

  • Când citim o altă carte în domeniul despre care tocmai învățăm;
  • Când vorbim cu cineva sau explicăm cuiva despre ceea ce am învățat;
  • Ascultând ceea ce crede altcineva despre subiectul respectiv;
  • Când căutăm informații pe internet referitoare la subiect;
  • Când ne testăm (rezolvăm problema, facem grile, folosim memory card-uri, de exemplu);
  • Când facem experimente să vedem cum putem aplica informația învățată (de exemplu, facem o reacție chimică la chimie, sau disecăm un mușchi la medicină, sau aplicăm un test la psihologie, sau scriem o bucată de cod în IT);
  • Ca metode de testare activă (de finalizare a procesului de învățare) cele mai de ajutor se pare că sunt:
    • Auto-testarea (fie prin completarea de grile, flash carduri, fie prin explicarea materiei cuiva care o știe deja). Ce face auto-testarea? Activează informația memorată în memoria de lungă durată și favorizează formarea de legături între informația stocată, creând căi de acces la ea.
    • Repetiția distanțată sau distribuită în timp – dacă vrem să ne reamintim ceva după o săptămână, e bine să repetăm informația (să o re-învățăm) la 12-24 ore, dacă vrem să ne amintim informația după 5 ani, e bine să o repetăm la 6-12 luni. Distanțele lungi între perioadele de studiu sunt ideale pentru păstrarea de concepte fundamentale, care stau la baza unor cunoștințe avansate.

Parcurgerea completă a cercului învățării este obligatorie pentru a ne schimba un comportament și a fi performanți în cel nou achiziționat.

Deși trecerea prin cele patru etape poate părea un proces care presupune investiție de timp și energie, el este unul dintre cele mai eficiente moduri de a învăța: ceea ce este învățat ajunge să fie legat de informația deja existentă în creier și, astfel, ne permite mult mai ușor să accesăm acea informație atunci când avem nevoie de ea.

În concluzie, ce avem de făcut ca să învățăm?

  • Să ne asigurăm că avem infomație care ne stimulează cât mai mulți senzori și că intrăm în contact real cu ea;
  • Să ne asigurăm procesul de reflectare asupra informației – ce legătură are informația nouă cu ce știam înainte;
  • Să asigurăm crearea de informație nouă pentru noi, folosind grafice, scheme;
  • Să testăm informația discutând-o cu alții, învățându-i pe alții, auto-testându-ne, reluând informația la distanțe de 12-24 de ore.

Bibliografie

1. Erika Andersen (2016) – Learning how to learn, Harvard business review
2. Debora S. Herold, PhD – Remembering to Learn: Five Factors for Improving Recall
3. Britt Andreatta – The Neuroscience of Learning, 2014
4. Ronni Hendel-Giller& co (2010) – The Neuroscience of Learning: A New Paradigm for Corporate Education
5. Henry L. Roediger, III, and Jeffrey D. Karpicke (2006) Test-Enhanced Learning – Taking Memory Tests Improves Long-Term Retention, Psychological Science
6. Timo Mantyla (1986) – How do you cues, disertation examination
7. Nelson Cowan (2005) – Working Memory Capacity
8. James E. Zull (2004) The Art of Changing the Brain, Teaching for Meaning
9. Mark K. Smith – INFED – David A. Kolb on experiential learning
10. Malcolm Knowles (1984) – The Adult Learning Theory – Andragogy – eLearning Industry.com
11. Dragos Carneci – Creirul de Homo Sapiens


Acest articol s-a născut ca urmare a atelierului Să învățăm cum să învățăm, din cadrul evenimentului Luni de poveste… la Cărturești, ediție dedicată studenților.

Mihaela BOTEZAN – „Psihicul ridică fizicul”

[Mini-interviuri despre Adaptare] 

Mihaela BOTEZAN

Mihaela BOTEZAN este alergătoare de distanță lungă, specializată la 10.000 m și semi-maraton. La ora actuală deține recordul national la 10.000m cu 31:11:24 min, record atins în 2004 la Jocurile Olimpice de la Atena. Aleargă în jur de 30 de km zilnic, scopul ei fiind să alerge la Jocurile Olimpice de la Tokyo din 2020. Mihaela este partener în proiectul START, organizat de Clubul Sportiv Atletic Cluj.

1. Ce experiență majoră de adaptare ai trăit până acum?

Mihaela BOTEZAN: În general viața de sportiv este o adaptare continuă. De fiecare dată, fiecare competiție este diferită. Orice început este greu. Pentru mine, să pătrund în elita internațională, să ajung la startul unor competiții internaționale importante a fost experiența majoră de adaptare. După 7 ani de antrenament, după ce am trecut de perioada junioratului și am terminat Facultatea de Educație Fizică și Sport, am simțit că este momentul când sunt pregătită pentru competițiile internaționale. Au apărut rezultatele pe plan national, chiar și prima victorie la o cursă în Istanbul. Îmi doream să concurez cu atlete de culoare, așa că m-am hotărât să merg la un concurs de 15 km în Saint Denise în Franța, lângă Paris. Am contactat organizatorul, dar răspunsul lui a fost unul negativ, nu avea buget pentru cheltuieli legate de transport pentru un sportiv debutant în competiții internaționale, lucru care m-a determinat să îmi doresc și mai mult să ajung la competiția respectivă. Mi-am continuat antrenamentele și căutam soluții pentru a ajunge la Paris. O echipă a Clubului Universitatea Cluj mergea la Paris în perioada respectivă. Fără să stau pe gânduri am plecat la București pentru a primi viză de Franța. După ce am fost respinsă în prima zi, am revenit și a doua zi la Ambasadă cu dosarul complet, urmând ca după-amiază la ora 15:00 să primesc viza mult dorită. Am călătorit toată noaptea de la București la Cluj, mi-am făcut bagajul și m-am urcat în autobuzul care mergea în Franța. Pe drum spre Oradea am aflat destinația autobuzului și am ajuns la concluzia că nu aveam aceeași destinație: Parisul, așa încât în momentul în care am intrat în Franța am coborât în prima gară și mi-am continuat călătoria cu trenul până lângă Paris. Tot ce îmi permiteam era o cazare într-o rulotă pentru următoarele 10 zile când avea loc cursa de 15 km de la Saint Denise.

„Pentru mine, să pătrund în elita internațională, să ajung la startul unor competiții internaționale importante a fost experiența majoră de adaptare.”

Mihaela BOTEZAN 2

După câteva zile am contactat organizatorul pentru a-l ruga să mă primeasca în cursă, acum că sunt în Franța și nu am nevoie de transport. Cu două zile înainte de competiție, cu ultimii bani, mi-am cumpărat bilet spre Saint Denise și o cartelă de telefon, ca să îmi sun părinții și să îi asigur că sunt bine, în siguranță. Ei nu erau la curent cu greutățile (lipsurile) cu care mă luptam pentru a-mi împlini visul de a concura cu cele mai bune alergătoare din lume. Trebuie să precizez că nu aveam bilet de întoarcere în România, iar cu ultimii bani cumpărasem cartela de telefon.

Nu eram deloc speriată, credeam în mine și în anii de antrenament în care am construit zi de zi forma mea sportivă. Era o cursă în care permiteau primele 15 fete sosite. Niciun moment nu mi-am imaginat că nu aș fi printre ele. Am studiat profilul cursei, statisticile cu rezultatele pe ultimii 5 ani, mi-am calculat potențialul rezultat și totul arăta că sunt printre primele 15 concurente.

„Nu eram deloc speriată, credeam în mine și în anii de antrenament în care am construit zi de zi forma mea sportivă.”

A sosit și momentul startului și a început Aventura. Deja știam cum o să cheltui premiul, trebuia doar să confirm. Totul foarte calculat, decurgea după graficul de cursă pe care mi l-am făcut. La km 8 a apărut un moment în care mi-a fost foarte greu, picioarele s-au îngreunat și nu mă mai ascultau, am simțit că totul se năruie, trebuia să găsesc repede soluții. M-am ajutat de băieții din cursă pentru a depăși momentul și a termina cursa pe poziția a 6-a. Cu drag am așteptat seara să primesc premiul pentru a-mi putea lua bilete de întoarcere. Nu știam că premiul va fi un cec pe care vor intra banii peste 2 săptămâni. După negocieri cu organizatorul am primit banii pe loc și m-am putut întoarce în România a doua zi cu avionul.

2. Ce avem de făcut ca să ne adaptăm într-o astfel de experiență? Tu ce ai făcut?

Mihaela BOTEZAN: Concret, trebuie analizate toate șansele. M-am folosit de băieții din cursă, am început să discutăm despre țările noastre, despre locurile de antrenament, despre programele de antrenament, orice care ne-a făcut să ne distragă atenția de la durerea din picioare. Ritmul de alergare din cursă era calculat la viteza de deplasare din timpul antrenamentelor, dar trebuia să îmi confirm că pot să fiu printre primele 15 fete, trebuia să încununez cu o reușită lunile de muncă în antrenament.

3. Care au fost cele mai mari dificultăți pe care le-ai întâlnit pe parcursul procesului de adaptare?

Mihaela BOTEZAN: Dezamăgirea eșecului, faptul că nu pot ajunge acasă sau că nu pot să investesc în mine, în calitatea vitaminelor, echipamentului, alimentației. Era, de fapt, o cursă cu mine însămi. Trebuia să mă motivez repede să merg până la capăt, să nu renunț.

4. Povestește-ne trei lecții pe care le-ai extras din această experiență?

Mihaela BOTEZAN: Mi s-a confirmat ceea ce am învățat în facultate: „Psihicul ridică fizicul”. Atunci când ai senzația că nu mai poți merge departe, o motivație puternică te duce la linia de sosire.

Trebuie să ne setăm obiective înalte pentru a evolua. Între ceea ce suntem și ceea ce ne dorim să fim este ceea ce facem pentru a ne îndeplini obiectivul.

Să nu renunți niciodată să crezi în tine!


180212 Imagine mini-interviu 640x373

În ATU am declarat anul 2018 un an al Adaptării. Ne-am gândit că ar fi interesant să aflăm experiențele de adaptare ale unor oameni care, în anumite contexte, au trăit adaptarea ca un ”must-do”, oameni care trăiesc adaptarea ca parte a vieții lor sau ca parte a muncii lor. Te invităm să citești câteva rânduri scrise de acești oameni, din experiența personală. Sperăm să îți fie de ajutor în propria adaptare!
Dacă dorești să împărtășești o experiență proprie de adaptare, răspunde celor patru întrebări ale mini-interviului și trimite-ne povestea ta la adresa office@atuconsulting.ro. Poveștile inedite vor fi publicate pe site-ul și pagina de Facebook ATU Consulting, iar povestea cea mai apreciată de cititorii noști va fi premiată în decembrie.

foto: arhiva personală Mihaela BOTEZAN

Ce este respectul față de ceilalți?

de Adela HARLIȘCA, trainer

YPArticle7Photo2

Ce este respectul? Este valoarea pe care o recunoaștem la cineva (sau la propria persoană) sau o oferim cuiva (sau nouă înșine). Respectul, deși se vede cel mai des în relație cu ceilalți, vorbește mult despre propiile valori și despre noi înșine.

Învățăm respectul încă din copilărie, implicit, printr-o serie de comportamente acceptabile social pe care TREBUIE să le urmăm (să salutăm, să ne ridicăm de pe scaun în autobus când cineva mai în vârstă stă în picioare, să nu vorbim tare în librărie sau la bibliotecă etc). La un moment dat în viață, conștientizăm respectul ca fiind parte din sistemul nostru de valori, înțelegem că VREM să ne definească. Una dintre societățile cele mai orientate spre respect este societatea japoneză. Ei cultivă respectul încă de la vârstă foarte mică, învățând copiii nu neapărat CE TREBUIE SĂ FACĂ, ci cum SĂ GÂNDEASCĂ. Forma lor de internalizare a respectului este una mai de profunzime. Copiilor li se cere să se comporte în așa fel încât să nu deranjeze, să se gândească mereu astfel: „tot ce fac, să fac ținând cont de cum se simte celălalt când mă vede sau interacționează cu mine”.

„La un moment dat în viață, conștientizăm respectul ca fiind parte din sistemul nostru de valori…”

Faceți un exercițiu simplu și notați trei persoane pe care le respectați în mod deosebit (persoane care există în viața voastră). Ce anume vă determină să scrieți numele acestor persoane? Le respectați pentru cine sunt, pentru ce au sau pentru ce fac? Ce are de-a face cu voi și cu valorile voastre, ceea ce respectați la persoanele de pe listă? Ce spune asta despre voi?

Câteva elemente importante referitoare la respect :

  • Respectul se câștigă, nu se cere.
  • Respectul este o formă de comunicare dincolo de cuvinte. El nu există pentru că vorbim despre el…
  • Fundamental, datorăm un nivel minim de respect oricărei ființe umane.
  • În viață vom constata că oferim respect diferit unui om față de unui altul (ceea ce este în regulă), iar asta ține de noi și de valorile noastre și nu de celălalt.

Plecând de la ideea că fiecare dintre noi ne-am născut buni, iar ceea ce suntem acum este rezultatul parcursului nostru de viață, al experiențelor prin care am trecut, putem fi mai curioși și mai acceptanți în a înțelege perspectiva celuilalt.

Dar ce are de-a face respectul față de ceilalți cu adaptabilitatea? Suntem percepuți ca persoane care arătăm respect atunci când:

  • Căutăm să înțelegem perspectiva celuilalt;
  • Căutăm valoarea pe care celălalt o aduce într-o situație, chiar dacă părerile noastre sunt diferite;
  • Arătăm că putem învăța de la fiecare câte ceva (indiferent de vârstă, cultură etc);
  • Ne respectăm promisiunile făcute;
  • Cuvinte simple ca ”mulțumesc” și ”îmi pare rău” fac parte din vocabularul nostru.

Toate acestea ne dau șansa de a fi curioși de o altă lume (lumea celuilalt), de a călători prin ea și a o cunoaște. Iar cel ce pleacă într-o călătorie, nu se întoarce niciodată același (proverb chinezesc). Elementele de mai sus, internalizate și folosite în viață, ne ajută să învățăm de la ceilalți sau (uneori) să fim mai siguri de perspectiva proprie. Să avem o paletă mai largă de opțiuni cu care să facem față vieții și surprizelor pe care ea ni le aduce în cale.


Resurse:

Articole
Shawn Jackson – How to Respect Yourself and Others
Bill Bastian II – 5 Easy Ways to Show People Respect and Gratitude
wikiHow – How to Show Respect

Photo credit: Adliterate

[Proiectul START] De ce mișcarea și creierul fac echipă bună?

de Oana COLBEA, Asistent PR

START SMIDA PHOTO

Am primit invitația din partea Atletic Cluj de a fi parte a proiectului START în această vară. START este o competiție montană ce se desfășoară în Parcul Natural Apuseni, în luna august. Ne propunem ca parteneri ai acestui proiect să promovăm învățarea, mișcarea și un stil de viață sănătos!

Întregul proiect este gândit pe două etape, una de pregătire și una de competiție efectivă. Pregătirea înseamnă întâlniri cu specialiști în trei tipuri de ateliere: ateliere de dezvoltare personală, ateliere despre alergare și ateliere despre nutriție. Trainerii ATU (Delia SFECHIȘ și Răzvan GOGA) vor coordona 4 ateliere specifice astfel:

  • Atelierul 1Brainification (creierul de competiție)
  • Atelierul 2De la EU la NOI (formarea și identitatea e echipă)
  • Atelierul 3De la EU la NOI (comunicarea și încrederea în echipă)
  • Atelierul 4Pregătirea mentală pentru competiție (Cum știu campionii că vor câștiga chiar înainte de START?)

Iată câteva informații importante cu privire la înscriere și participare:

Sunt organizate două grupuri (maxim 50 participanți), iar fiecare grup va trece prin patru sesiuni cu componentă de sport, nutriție și dezvoltare personală organizate în decursul unei luni. Primul grup are dată limită de înscriere pe 4 iunie, iar al doilea pe 25 iunie. Echipele de alergători sunt formate din minim trei membri din cadrul aceleiași companii, iar în taxa de participare sunt incluse cele patru ateliere (sport, nutriție și dezvoltare personală), mesele, intrarea la START și intrarea la Smida Jazz Festival.

Mai multe despre eveniment găsești pe Facebook și pe site-ul Atletic  Cluj.

Despre mișcare și creier

  • Dacă nu ești încă hotărât să îți înscrii echipa, îți dăm câteva motive care îți pot face alegerea mai ușoară:
  • Când mergem la plimbare, inima începe să pompeze mai repede, circulând mai mult sânge și oxigen nu doar către mușchi, ci spre toate organele — inclusiv spre creier;
  • Experimentele au arătat faptul că după sau în timpul exercițiilor fizice, chiar și dintre cele mai ușoare, oamenii performează mai bine la teste de memorie și atenție
  • De asemenea, mersul de jos și alergarea în aer liber, făcute într-o manieră regulată, influențează noi conexiuni între celulele creierului, încetinește deteriorarea țesutului cerebral ce vine odată cu vârsta, crește volumul hipotalamusului (parte importantă a creierului resposabilă cu memoria) și stimulează creșterea de noi neuroni (neurogeneza) și a legăturilor dintre ei (sinapsogeneza);
  • Unele studii sugerează faptul că petrecerea timpului în spații verzi poate ajuta la întinerirea resurselor mentale
  • Alergarea, fie de o intensitate mai mare sau mai scăzută, îmbunătățește capacitatea de a învăța și de a reține noi informații și cuvinte noi în vocabular;
  • Alergarea este asociată în studii cu o memorie mai eficientă;
  • Efortul fizic îmbunătățește încrederea în sine;
  • Îmbunătățește creativitatea.

“Se pare că în momentul în care picioarele încep să se miște, gândurile încep să curgă.”
– Henry David Thoreau

Persoană de contact: Călin CRIȘAN
E: calincrisan2010@gmail.com
M: +40-726.300.923


Resurse:

Ferris Jabr – Why Walking Helps Us Think, The New Yorker, 2014
Marc G. Berman, John Jonides, Stephen Kaplan – The Cognitive Benefits of Interacting With Nature, Sage Journals, 2008
O’Dell, Galvez BA, Ball AJ, Marshall JF – Running wheel exercise ameliorates methamphetamine-induced damage to dopamine and serotonin terminals – Synapse. 2012
Hannah Steinberg, Elizabeth A Sykes, Tim Moss, Susan Lowery, Nick LeBoutillier, Alison Dewey – Exercise enhances creativity independently of mood – British Journal of Medicine, 1997
Dorothy L. Schmalz, Glenn D. Deane, Leann L. Birch, Kirsten Krahnstoever Davison – A Longitudinal Assessment of the Links Between Physical Activity and Self-Esteem in Early Adolescent Non-Hispanic Females, J Adolesc Health. 2007
Aguiar AS Jr, Castro AA, Moreira EL, Glaser V, Santos AR, Tasca CI, Latini A, Prediger RD. – Short bouts of mild-intensity physical exercise improve spatial learning and memory in aging rats: involvement of hippocampal plasticity via AKT, CREB and BDNF signaling, 2011
Winter, Breitenstein C, Mooren FC, Voelker K, Fobker M, Lechtermann A, Krueger K, Fromme A, Korsukewitz C, Floel A, Knecht S. – High impact running improves learning, 2007

Photo credit: START

[Luni de poveste] Persuasiunea: arta spre atingerea obiectivelor

de Delia SFECHIȘ, trainer

21

Pe 7 mai, în cadrul atelierului Luni de poveste …la Cărturești, am împărtășit povești cu iz de persuasiune. Am făcut cunoștință cu un model care ne invită să fim deschiși spre învățare și negociere atunci când ne exersăm puterea de convingere.

După 12 ani de cercetări în diverse companii, Jay Alden Conger, profesor de comportament organizațional la Universitatea California de Sud, ne îndeamnă să urmăm exemplul celor mai iscusite persoane în arta persuasiunii și să ne dezvoltăm flexibilitatea, să fim pregătiți de compromis și dispuși să ne modificăm propriile idei.

Adesea se crede că secretul persuasiunii stă în prezentarea unor argumente foarte bune. Acestea au, desigur, rolul lor, însă sunt alți factori de impact mare în acest proces. Cercetările lui Conger revelează că ne putem spori șansele de reușită dacă stabilim o relație de colaborare cu interlocutorii pe care dorim să îi persuadăm. Odată stabilită relația, ne va fi mult mai ușor să îi determinăm pe ceilalți să vadă situația din perspectiva noastră și să ajungem la o soluție avantajoasă pentru ambele părți.

Drumul spre soluția comună poate fi sintetizat în patru pași:

  • Stabilirea credibilității;
  • Identificarea beneficiilor;
  • Prezentarea unei dovezi vii;
  • Conexiunea emoțională.

Credibilitatea este piatra de temelie, care ne asigură o bază stabilă pentru clădirea puterii de a persuada. Conform lui Conger, e nevoie să ne adresăm trei întrebări în acest sens:

  1. Au interlocutorii încredere în cunoștințele și experiența mea?
  2. Au interlocutorii încredere în mine ca persoană?
  3. Au interlocutorii încredere că mă gândesc la binele lor atunci când vin cu o propunere?

În funcție de răspunsurile la aceste întrebări pot să identific unde mai am de lucrat – să adun mai multe informații sau să mă asigur că interlocutorii sunt conștienți de cunoștințele și experiența mea. Ne putem întâlni și cu situații în care nu suntem experți în ceea ce privește propunerea noastră, iar atunci e în avantajul nostru să fim onești și să comunicăm acest lucru.

Procedând astfel, devenim mai demni de încredere în ochii celorlalți. Robert Cialdini, profesor de marketing, business și psihologie la Universitatea Stanford, subliniază că încrederea este una dintre acele calități care îi determină pe oameni să fie mai îngăduitori.

Pentru identificarea beneficiilor e nevoie să ne îndreptăm atenția spre ce are interlocutorul de câștigat dacă va fi de acord cu propunerea mea. Uneori e de ajuns să facem un exercițiu de extindere a perspectivei și să luam în calcul modurile în care ideea sau cerința mea îi impactează pe cei implicați. S-ar putea să fie cazuri în care nu există eneficii evidente sau valoroase pentru interlocutori. În aceste cazuri e în avantajul nostru să identificăm ce nevoi au ei și să găsim o cale pentru a le îndeplini. Putem să echilibrăm balanța oferindu-ne să facem ceva pentru ei.

„Pentru identificarea beneficiilor e nevoie să ne îndreptăm atenția spre ce are interlocutorul de câștigat dacă va fi de acord cu propunerea mea.”

Dacă primii doi pași ne invită să ducem muncă în culise și să ne pregătim înainte de momentul persuadării, următorii doi pași ne îndeamnă să cizelăm ce facem pe scenă, atunci când ne prezentăm ideile.

Prin dovada vie, Conger ne încurajează să ne îndepărtăm de numere și fapte “reci”. O metodă prin care putem însufleți argumentele noastre este prin includerea exemplelor, a poveștilor, a metaforelor și a analogiilor. Dincolo de informațiile aduse în discuție, limbajul pe care îl folosim are o mare importanță.

Tali Sharot, profesor de neuroștiințe la UCL evidențiază că relatarea poveștilor este cea mai scurtă cale de a persuada pentru că trezește emoții în cei care le ascultă.

Astfel, ajugem la stabilirea conexiunii emoționale. Cercetările arată că e indicat să ne exprimăm propria implicare emoțională vizavi de ideile noastre, insă și să identificăm starea emoțională a interlocutorilor pentru a ne putea adapta la ea. Acest lucru ne va ajuta să ne asigurăm că mesajul nostru este înțeles și primit de audiență.

Punând în practică cei patru pași și asumându-ne faptul că persuasiunea e un proces de învățare, vom dobândi capacitatea de a aduce schimbări, a uni oameni și de a produce creștere atât pentru noi, cât și pentru ceilalți.

Recomandarea mea pentru data următoare când vă veți testa puterea de persuasiune, este să porniți la drum cu acceptarea faptului că va fi nevoie de un efort, însă și cu conștientizarea că odată cu efortul depus va crește și succesul.


Resurse:

Articole
J.A. Conger – The Necessary Art of Persuasion
R. Cialdini – Pre-suasion
Tali Sharot – Video Google Talk

Photo credit: The Context of Things


Acest articol s-a născut ca urmare a atelierului Persuasiunea: arta spre atingerea obiectivelor, din cadrul evenimentului Luni de poveste… la Cărturești, ediție dedicată studenților.

Despre adaptarea la suprafață sau de profunzime – diferența între gândirea pozitivă și atitudinea pozitivă

de Szeréna SEER, trainer

Clytie SeanGladwell

Pentru început, vă invit să abordăm diferenţa dintre două concepte importante pentru acest articol: gândirea pozitivă şi atitudinea pozitivă.

Cele două sunt destul de des suprapuse și confundate. Mulţi oameni încearcă să îşi forţeze o atitudine pozitivă, încercând să aibă de fapt gânduri pozitive despre ei înşişi, despre situaţiile în care sunt şi despre lumea din jur, chiar dacă nu aceasta este realitatea interioară.

Conceptul de gândire pozitivă îşi are originile în SUA, undeva prin anii ’30, când au apărut lucrări ce dezbăteau cum se poate folosi puterea gândului în atingerea obiectivelor dorite. Aceste cărți (de ex. Emmet Fox – Power through constructive thinking, Dale Carnegie – How to Stop Worrying and Start Living, Napoleon Hill – Think and grow rich, Norman Vincent Peale – The power of positive thinking) au avut un mare succes în SUA, apoi s-au răspândit şi în alte culturi. Promotorii gândirii pozitive promiteau o viaţă fericită, de succes doar prin schimbarea gândurilor. Ei spuneau că trebuie să „scăpăm” de gândurile negative, adică să le observăm, să le oprim, apoi să le schimbăm în gânduri pozitive orientate spre obiectivele noastre.

În anii următori s-au realizat mai multe studii care au căutat să dovedească aceste teorii. S-a studiat rolul gândurilor pozitive în viaţa de zi cu zi, legătura lor cu sănătatea, aplicarea lor în situaţii de stres, efectul lor în relaţiile interumane şi multe alte legături. Pe termen scurt, multe studii au ajuns la concluzia că oameni care au o gândire pozitivă asupra vieţii sunt mai sănătoşi, au relaţii mai bune, sunt mai motivaţi, mai mulţumiţi, şi au în general o calitate a vieții mai bună. Pe termen lung însă, se pare că efectul lor este apariția stărilor de anxietate şi chiar depresie.

Ce lipseşte din această imagine „pozitivă” a gândirii? Dacă încercăm să gândim pozitiv, de fapt negăm realitatea şi devenim falşi. Aţi văzut vreo viaţă în care a existat doar frumuseţe, bunătate, succes, fericire? Cu siguranţă nu, pentru că viaţa înseamnă foarte multe tipuri de experienţe, multe feluri de trăiri. Ca să ne convingem că nimic negativ nu există, trebuie să ne minţim intens. Şi cu cât ne minţim mai mult, cu atât acumulăm mai multă tensiune, frustrare şi anxietate.

„…viaţa înseamnă foarte multe tipuri de experienţe, multe feluri de trăiri. Ca să ne convingem că nimic negativ nu există, trebuie să ne minţim intens.”

În schimb, ceea ce putem face este să ne căutăm echilibrul interior, şi apoi, cu acesta stabilit, să ne uităm la lume şi la viaţă cu deschidere şi curaj. Şi astfel am ajuns la conceptul atitudinii pozitive.

Atitudinea se referă la o predispoziție sau o tendință de a gândi, simți și acționa într-un anumit fel, bazat pe propriile valori. Studiile spun că experienţele de viaţă trăite începând de la vârste foarte mici ne formează de fapt atitudinea, şi acesta va influenţa apoi capacitatea noastră de a ne adapta la situaţiile de viață. Un element important al atitudinii este nivelul la care o putem conştientiza. Studiile spun că atitudinea, ca parte a structurii de personalitate, este de cele mai multe ori inconştientă, adică nu ne dăm seama pe moment de atitudinea noastră, dar putem învăţa să devenim mai conştienţi de ea şi chiar să o modelăm. În acest caz, schimbarea atitudinală este una de profunzime. Ea presupune o muncă de auto-cunoaștere și re-cunoaștere a propriilor emoţii, gânduri, valori şi experienţe care ne-au format.

O persoană cu atitudine pozitivă va avea tendinţa să observe oportunitățile scose în evidență de o situaţie sau resursele unei persoane. Va fi deschisă la a risca și își va asuma să greşească, știind că eşecul poate fi o oportunitate de a învăţa. Aceste persoane avansează în viaţă mai uşor, învăţând din experiențele proprii (fie ele de succes sau eșecuri). Adesea sunt percepute de ceilalți ca fiind cu/de încredere, sincere, cu simţ al responsabilităţii, flexibile, determinate.

Studiile care au observat funcţionarea organizaţiilor din perspectiva atitudinii, au ajuns la concluzia că succesul unei organizaţii depinde în mare parte de atitudinea pozitivă a leaderilor. Un leader cu atitudine pozitivă are o influenţă profundă asupra culturii organizaţionale şi asupra angajaţilor, atitudinea lui se răspândeşte uşor, crescând motivaţia, implicarea și angajamentul celor din jurul lui.

Se spune că nu putem intra în apa unui râu de două ori. Apa nu e aceeași și noi nu mai suntem aceiași. Ştim că în viaţă totul se schimbă şi se transformă în timp, nu trăim acelaşi lucru de două ori la fel. Suntem expuşi la schimbări în jurul şi în interiorul nostru, şi una din capacităţile care ne ajută nu doar să supravieţuim, ci să și evoluăm este capacitatea noastră de adaptare. Atitudinea pozitivă este acel element care influenţează procesele de adaptare în situații de schimbare, noi, ambigue, unde nu avem control, nu avem încă mecanisme automatizate de a acționa. Cu cât avem o atitudine mai deschisă cu atât mai mult vom reuşi să ne adaptăm.

„Suntem expuşi la schimbări în jurul şi în interiorul nostru, şi una din capacităţile care ne ajută nu doar să supravieţuim, ci să și evoluăm este capacitatea noastră de adaptare.”

Ca fapt interesant şi ca să ne dăm seama că lucrurile nu sunt doar albe sau negre, studiile au dovedit şi faptul că atitudinea pozitivă în exces poate duce o persoană spre a intra în situaţii periculoase sau spre a-și asuma riscuri necalculate. În concluzie, atitudinea pozitivă echilibrată ne ajută în viaţă să ne adaptăm schimbărilor şi situaţiilor noi, să luăm decizii asumate, să avem încredere, să creăm relaţii funcționale. Ne putem evalua atitudinea proprie cerând feedback de la oameni semnificativi pentru noi şi, atunci când considerăm că este necesar, putem porni într-un proces ghidat de modelare atitudinală.

Resurse:

Articole
Nori MUSTER – Positive Thinking Timeline
Jonathan SCHOOLER – The pursuit and assessment of happiness can be self-defeating
Zarghuna NASEEM & Ruhi KHALID – Positive thinking in coping with stress and health outcomes: literature review
PsycholoGenie – Three types of attitudes perfectly explained from start to finish
Shelly MOHANTY – A leader with positive attitude and thinking can bring great success
International Journal of Emerging Research in Management &Technology, 2014

Cărţi
Pema CHÖDRÖN – Smile at fear. A retreat with pema chodron on discovering your radiant self confidence, Shambhala, 2011
Pema CHÖDRÖN – The places that scare you. A guide to fearlessness in difficult times, Shambhala, 2002
Pema CHÖDRÖN – When things fall apart

Photo credit: Sean Gladwell, 500px.com

Familia POP – „Oricât era de greu, tot ne găseam motive să facem glume”

[Mini-interviuri despre Adaptare] 

Tineri 2

Luna aprilie e luna tradițiilor – Paștele și alte sărbători religioase pe care le serbăm în această lună ne aduc mai aproape de familie, de obiceiuri transmise de la străbunici și bunici. Ne-am gândit ca în această lună a tradițiilor ar fi interesant să vedem ce înseamnă adaptare pentru un cuplu care a rezistat peste ani împreună. De aceea i-am rugat pe Viorica și Ioachim Pop, căsătoriți de 57 de ani, să ne povestească despre ce anume i-a ținut pe ei împreună în toată această perioadă. Ascultându-le povestea și văzându-i ce încântați sunt să revadă poze din tinerețea lor, mi-am amintit de cartea soților Silvia și Byram KarasuArta menținerii căsniciei, carte în care autorii sugerează că cinci dintre cele mai importante elemente de trăinicie ale unei căsnicii sunt:

1. Să ne exprimăm emoțional fără să ne descărcăm unul pe celălalt;
2. Să ținem emoțiile negative în așteptare și să nu le dăm voie să se manifeste la masă și în dormitor;
3. Să flirtăm, să râdem și să glumim împreună;
4. Să avem grijă de viața socială a cuplului;
5. Să facem planuri împreună.

Ascultându-i într-o ardelenească neaoșă pe Viorica și pe Chimu, am desprins aceleași sfaturi din povestea lor de viață.

G: Sunteți căsătoriți de 57 de ani, o viață de om! Cum v-ați cunoscut și cum ați ajuns să vă căsătoriți?

Ioachim: Ne-am cunoscut în sat, la joc, la Căminul Cultural. Viorica stătea la capătul străzii pe care stăm acum. Și după ce ne-am căsătorit s-a mutat la noi, că așa se făcea pe vremea aceea. Fata se mărita și se muta la băiat. Pe atunci se mergea la cerut, s-a dus tata și un cumnat de-a lui tata, pe vedere, să ceară fata. Și așa s-o hotărât să facem nuntă.

Viorica: Ne-am căsătorit în februarie, acum 57 de ani. Și ne-am dus amândoi să ne cumpărăm pantofi înainte de nuntă. Erau la modă pantofii de antilopă. Da’ mie mi-o plăcut niște sandale. Îți dai seama că aveam 18 ani, ce știam eu atunci? Și mi-am cumpărat sandale. Și când am ajuns acasă, fericită de ce am știut eu să îmi cumpăr, și m-o văzut mama cu sandale iarna, m-o certat una bună. Știi că pe vremea aceea mireasa, când ieșea din curtea părintească, trebuia să înconjoare un butuc și se arunca grâu peste ea, și era zăpadă, numa’ bine era de sandale. Da’ Chimu o zis ”lasă, nu-i nimica, că mâine mă duc eu și îți iau pantofi…” și ne-am dus și mi-am luat pantofi. Ca și copiii am fost…!

Fam Pop Tineri

G: Și cum a fost așa să vă dați unul după altul, să vă adaptați unul la altul? Că de obicei fiecare vine cu metehnele lui…cu ce-a văzut acasă…

V: Apoi să dea Dumnezeu și la copiii noștri viața pe care am avut-o noi! Că de împăcat, te împaci dacă lași unu’ după celălalt… trebuie lăsat unu’ după altu’, că așa-i frumos. Când lucram amândoi la oraș, câteodată când veneam de la serviciu și stația de autobus era în parc, la Chios, mai stăteam amândoi la o bere, că eram tineri… și socră-mea zicea: ”da’ unde ați stat atâta, că doară mașina (autobusul) cu care trebuia să veniți, o venit demult”… da’ zic: ”Da’ mamă, n-am putut veni că Chimu o avut ședință de partid”… Și râdeam amândoi ca și copiii.

I: Am lucrat amândoi la Institutul de cercetări chimico-farmaceutice în Terapia, la stația pilot. Io de după ce am gătat școala, Viorica după ce or crescut copiii.

V: Și să vă închipuiți cum am ajuns eu de la țară să văd un laborator… io eram așa, țărană cu năframă, așa să vă închipuiți… și m-am dus și eu la institut. Și când m-o dus Chimu prima dată la lucru toți ziceau: ”bravo Pop, că ai adus-o pe soție”… și mă gândeam io… ”bravo, bravo, d-apăi io ce-oi face aci?” La început am fost femeie de serviciu – aveam un coridor și un laborator, da’ eu nu știam spăla cu mopul, că acasă mă puneam jos și spălam. Da’ am zis eu în mintea mea „lasă că merg toți acasă și dup’aia spăl eu. Cum știu eu…” Și toți se gândeau ce fac eu după ce pleacă toată lumea acasă. Și odată una dintre colege o stat și m-o pândit să vadă ce fac de tot aștept să plece lumea acasă. Și o râs cu poftă când m-o găsit spălând pe jos în genunchi… Și i-am zis „noi așa știm și așa facem”. Șefu’ care m-o angajat o zis atuncea: ”Doamna Pop, vă angajați definitiv?” – ”Nu, că io nu pot să stau aicea” – da’ Chimu o zis – ”Lasă Viorică. Te obișnuiești… te mai ajut eu…”; așa ne-am ajutat întotdeauna unu’ pe altu’.

„…ne-am ajutat întotdeauna unu’ pe altu’.”

I: Eu umblam mai mult cu bicicleta… și apăi de aci (din Florești) și până pe Fabricii făceam o oră, o oră și ceva… și totdeauna eram primul la serviciu. Iarna stăteam în drum până venea o mașină… dacă era zăpadă mare, așteptam să vină un camion să facă urmă… da’ umbla multă lume cu bicicletele, că nu erau autobuze… veneau într-o vreme niște mașini IFA mari, înalte că nu te puteai sui numa’ cu scara în ele. Se ridicau oamenii unii pe alții să suie în ele. Era frig iarna, erau nămeți mari – stăteam cu copiii aici în camera asta și n-aveam antreu (hol)… și când mă duceam la serviciu, dezghețam ușa ca să se poată deschide. Curgea apa, se făcea condens și apoi trebuia să topesc gheața că dacă nu, se rupea ușa. Da’ tăte greutățile astea ne-or făcut mai uniți.

„Da’ tăte greutățile astea ne-or făcut mai uniți.”

Fam Pop Intelepti 2

V: După ce veneam de la serviciu, lucram la grădină la colectiv… lucram la morcovi, la varză și mai aduceam și acasă, făceam suc și în tătă duminica meream în Donath în piață cu el. Mai vindeam macriș și pui de fasole boabe și orice aveam. Și să știți că o terasă la casă ne-am făcut numai cu banii adunați din ce vindeam la piață… Acuma nu îi mai poți aduna așa (banii)… da’ pe vremea aia, nu am avut traiul ăsta așa bun… pe atunci mâncam o supă și o plăcintă și era gata prânzul.

I: No bine, apăi nici nu știau oamenii face atâtea feluri… că mereai la sapă duceai de mâncare să zic zeamă de cartofi, era un os acolo cu un pic de carne și gata. Asta era mâncarea. 

V: Țin minte că odată ne-am dus cu Jeni, vară-mea, să ducem de mâncare la oamenii care lucrau la cartofi și Jeni o căzut și o vărsat supa… o plâns biata fată. Frate-meu, care era și el la lucru, o întrebat-o: ”Jeni, carne o rămas?” – ”O rămas” – ”No, dă-o în supărare de supă, că mâncăm carnea”. Cât era de greu, tot ne găseam motive să râdem!

„Cât era de greu, tot ne găseam motive să râdem!”

G: La cei tineri, care acuma se pregătesc să își facă o familie, le ziceți așa niște lecții de viață? Cum să ajungă să aibă așa mulți ani împreună cum aveți dumneavoastră?

I: Să lase unu’ după altu’. Să nu fie unu’ mai deștept ca ălălalt (celălalt). Și să asculte unul de altul, să se respecte. Și de părinți să asculte. Și să răbde, că fără răbdare, nu mere nimica…

V: Mai demult se glumea mult, acuma îs prea serioși oamenii parcă. Să râdă, să facă glume, să se bucure. Totuși, dacă ar ști face și mâncare, ar fi tare bine! Și să facă economii…


180212 Imagine mini-interviu 640x373

În ATU am declarat anul 2018 un an al Adaptării. Ne-am gândit că ar fi interesant să aflăm experiențele de adaptare ale unor oameni care, în anumite contexte, au trăit adaptarea ca un ”must-do”, oameni care trăiesc adaptarea ca parte a vieții lor sau ca parte a muncii lor. Te invităm să citești câteva rânduri scrise de acești oameni, din experiența personală. Sperăm să îți fie de ajutor în propria adaptare!
Dacă dorești să împărtășești o experiență proprie de adaptare, răspunde celor patru întrebări ale mini-interviului și trimite-ne povestea ta la adresa office@atuconsulting.ro. Poveștile inedite vor fi publicate pe site-ul și pagina de Facebook ATU Consulting, iar povestea cea mai apreciată de cititorii noști va fi premiată în decembrie.

foto: arhiva personală Familia POP

De la toleranță zero la adaptare maximă

de Radu COCEAN, consultant senior

schema articol Radu Cocean

Introducere în temă

Succesul unui training in-house depinde de interacțiunea dintre trei actori:

Notă: am preferat să ilustrez relația dintre trainer și firma de training în cadrul aceluiași cerc, deoarece, din perspectiva clientului și a participanților, cele două entități reprezintă un tot unitar.

Atunci când vine vorba de adaptare, noi, în calitate de traineri, ne focalizăm atenția foarte mult pe:

  • Înțelegerea nevoilor firmei client – realizată încă din faza de vânzare și continuată, apoi, în faza de customizare a trainingului prin interviuri cu persoanele-cheie (ex. HR și/sau manageri), analiză de date secundare (ex. manuale de proceduri) și, eventual, o vizită în cadrul organizației client, pentru o mai bună înțelegere a mediului în care participanții își desfășoară activitatea;
  • Înțelegerea nevoilor participanților – realizată, în etapa de analiză de nevoi, prin aplicarea de chestionare, realizarea unui focus-grup cu o parte din viitorii cursanți sau interviuri cu participanți considerați reprezentativi, la care se poate adăuga observarea la locul de muncă.

În procesul adaptării trainingului acordăm, însă, o importanță mult mai redusă relației directe dintre firma client și participanții la training – sau, mai bine zis, setării unei relații productive între aceste două entități.

Explicații sunt multe. Pe de o parte, atât pentru noi, cât mai ales pentru firma client, relația ei cu propriii angajați e o problemă exclusiv internă. Simpla ei aducere în discuție poate ridica sprâncene – sau mai rău. Pe de altă parte, chiar dacă nu e o temă sensibilă, de multe ori nici nu e o temă abordabilă – în sensul în care trainingul nu prea poate schimba ceva. În cel mai bun caz, ne străduim să înțelegem această relație și să ținem cont de ea, ca un parametru dat – dar rareori ne propunem să o îmbunătățim. Accentul cade pe ceea ce putem dezvolta – abilitățile individuale ale participanților, în așa fel încât ei să fie mai împliniți și mai eficienți la locul de muncă. Restul – e treaba firmei client.

Elementul disruptiv

Pentru mine, datele acestei ecuații au fost puse sub semnul întrebării în momentul în care, realizând cercetarea pentru articolul de față, am dat peste conceptul de zero tolerance for training non-compliance. Contextul era unul foarte specific: o organizație din zona de health care, un training pentru operarea basic life support systems. Citez: „Please be aware that due to the very high risk to patients, BCH are implementing a zero tolerance stance towards non-compliance with Basic Life Support (BLS) training as outlined in the Essential Skills Policy.”

„ …datele acestei ecuații au fost puse sub semnul întrebării în momentul în care […] am dat peste conceptul de zero tolerance for training non-compliance.”

Documentul menționa apoi o serie de pași care trebuiau urmați de către toți angajații, pentru a se asigura că îndeplinesc cerințele și respectă reglementările acestei politici.

Wow…!

Primele gânduri care mi-au trecut prin minte:

  • De câte ori și în câte organizații am întâlnit acest concept?…
  • Câte organizații acordă o atât de mare importanță trainingurilor oferite angajaților?…
  • Câte organizații inserează trainingul oferit într-o politică internă, a cărei implementare se monitorizează constant?…
  • Ce ar presupune pentru mine, ca și trainer, să lucrez cu o asemenea organizație?

Reflecții la temă

Pentru primele trei întrebări nu am găsit un răspuns satisfăcător. Da, știu că se poate să fie din cauză că eu nu ofer training în domenii etichetabile ca Essential Skills – dar, oricum ar fi, răspunsul la întrebări de tipul: cât de des? nu e foarte încurajator în acest caz.

Ultima întrebare, însă, deschide, cu adevărat, porțile reflecției. Dacă vrem să schimbăm acest nu foarte des, ce ar presupune asta, din perspectiva trainerului și a firmei de training? Ce am putea sau ce ar trebui să facem noi, ca și furnizori de servicii de învățare și dezvoltare?

1. În primul rând, ar trebui să găsim modalități noi de a stimula clientul să conștientizeze importanța organizațională a trainingului pe care îl contractează

Da, trainingul e un instrument de recompensare și motivare a angajaților; da, el dezvoltă abilități individuale și schimbă modul de gândire al angajaților; da, el poate facilita creșterea eficienței lor la locul de muncă. Dar, mai mult decât toate acestea, trainingul poate implementa noi relații organizaționale, poate seta noi comportamente și poate standardiza procese de lucru. Cu alte cuvinte, trainingul poate pune bazele unui modus operandi, care să se regăsească, în mod obligatoriu, în activitățile de zi cu zi.

Să dau un exemplu – dacă o firmă contractează un training de leadership, noi ne vom strădui să creăm un context cât mai facil implementării conceptelor livrate. Dacă vrem, însă, să facem mai mult, ar trebui să insistăm ca firma client să clasifice trainingul într-una din următoarele categorii: 

  • abilități esențiale
  • abilități solicitate
  • abilități dezirabile

180321-imagine-Articol-R-COCEAN

Poate părea o întrebare cu răspuns predefinit (la urma urmei, cine nu consideră abilitățile de leadership drept esențiale pentru succesul în afaceri?…) – dar există, vorba americanului, un catch: fiecare dintre aceste trei categorii va avea definite criterii și cerințe stricte de implementare. De exemplu, un training de tipul abilități esențiale va avea un grad zero de toleranță pentru non-conformități la implementarea conceptelor predate. Cu alte cuvinte, dacă definești trainingul de leadership ca unul din seria abilități esențiale, chiar trebuie să-l pui în practică as is, așa cum l-ai primit. Fără excepții, fără marje de eroare.

Ca atare, simpla clasificare va determina un proces de reflecție din partea clientului, legat de importanța trainingului pentru afacerea sa. Iar conștientizarea importanței sale va fi urmată, obligatoriu, și de angajamentul vis-à-vis de implementarea conceptelor livrate.

2. În al doilea rând, ar trebui să insistăm pentru a integra trainingul într-o politică organizațională – cu proceduri, instrumente de lucru și metodologii de monitorizare aferente.
Angajamentul de a implementa trainingul as is trebuie facilitat prin operaționalizarea conceptelor predate sub formă de proceduri, instrumente de lucru și metodologii de monitorizare. Cu alte cuvinte, nu mai e de ajuns ca participanții să știe ce e acela management de proiect și cum se pot aplica noțiunile în cadrul firmei, ei trebuie să aibă la dispoziție un toolkit pentru a pune în practică toate cele învățate, încă din prima zi.

Asta înseamnă că noi trebuie să îmbinăm activitățile de training cu cele de consultanță. Să ieșim din zona de comfort a celui care supervizează exerciții într-o sală de training și să împrumutăm din tehnicile celui care trasează reguli aplicabile on the job. Doar în acest fel putem trece de la explicarea modului în care se monitorizează proiectele către definirea unei proceduri de monitorizare, care să poată fi integrată imediat în manualele de proceduri interne ale firmei client.

„ …trebuie să îmbinăm acivitățile de training cu cele de consultanță.”

3. În al treilea rând, ar trebui să obținem aprobarea managementului înainte de livrare pentru designul de conținut, pentru proceduri și pentru instrumentele de lucru livrate.
Dacă e vorba ca, de mâine, firma să aplice tot ceea ce dobândește prin expunere la training, atunci e esențial ca tot ceea ce se predă să fie 100% compatibil cu organizația client. Doar așa transplantul noțiunilor de training va fi unul reușit. Iar asta presupune multă comunicare și consultări înainte de training.

Materialul predat, procedurile și instrumentele de lucru trebuie elaborate participativ și revizuite de n ori, până când ele sunt perfect cunoscute de managementul clientului (care va urmări, ulterior, implementarea lor) și agreate de acesta. O asemenea paradigmă elimină luxul de a prezenta în sală un *.ppt în primă audiție – nu mai pot exista surprize la livrare pentru firma client, nu mai pot exista necunoscute sau idei neagreate anticipat. De fapt, e ca și cum, înainte de un training cu participanții, organizăm o cercetare și un serviciu de consultanță cu și pentru managerii acestora – iar trainingul, ca rezultat direct al prestării acestor servicii, se oferă doar după ce primește girul și adeziunea managementului.

„Materialul predat, procedurile și instrumentele de lucru trebuie elaborate participativ și revizuite de n ori, până când ele sunt perfect cunoscute de managementul clientului și agreate de acesta”

Desigur, aceasta înseamnă că niciun training din categoria abilități esențiale nu mai poate fi contractat cu o lună înainte. E nevoie de timp să lucrezi cu managementul și să definești produse de învățare și dezvoltare 100% adaptate la specificul firmei – produse pentru care, ulterior, toleranța la non-conformități să fie zero. E nevoie de angajament și de investiție suplimentară. 

E nevoie de un parteneriat real între firma de training și firma client.

Resurse:
Bristol Community Health – Zero tolerance to training non-compliance