Despre Reziliență – Consolidează ce este puternic ȋn loc să repari ce este greșit!

de Carmen DIȚIU, consultant ANC

resilience-word

Cu multă bucurie scriu despre rezilienţă, un subiect frumos și complex care, ȋntr-o rezonanţă perfectă m-a găsit cumva el pe mine, pentru că au existat momente ȋn trecut și pentru că uneori există situaţii ȋn care viaţa ne pune la ȋncercare, trimiţându-ne provocări ȋn faţa cărora ne simțim complet descoperiți. Spun cu bucurie pentru că, citind despre rezilienţă, ȋnvăţ despre rezilienţă, iar creierul meu formează chiar ȋn acest moment noi circuite neuronale în acest sens. Pentru că rezilienţa este necesară ȋn fiecare aspect al vieţii, de la ȋnţelegerea propriei persoane și a scopurilor noastre până la construirea relaţiilor de iubire cu prietenii ori familia sau găsirea unui teren comun cu cei cu care nu suntem neapărat ȋn acord.

Conceptul de rezilienţă ȋl regăsim ȋn domenii diferite, de la fizică până la știinţele sociale. Fie că vorbim de elasticitate sau arcuire atunci când ne referim la proprietăţile fizice ale materialelor sau aducem în discuţie capacitatea de recuperare rapidă și ușoară ȋn urma unor evenimente mai puţin fericite ale vieţii, ȋn fiecare situaţie ne raportăm la aceleași calităţi specifice: flexibilitate, adaptabilitate, robusteţe, rezistenţă. Capacitatea de a te ȋndoi fără a te rupe!

În secolul XX, termenul de rezilienţă apare ȋntr-o varietate de discipline relaţionate cu dezvoltarea umană, ȋncepând cu psihanaliza și continuând cu studiul asupra traumei, a stresului sau a psihopatologiei. Punctul comun al tuturor este observarea faptului că, ȋn situaţii similare cu același grad de adversitate, oamenii reacţionează ȋntr-un mod diferit.

„Rezilienţa ȋnseamnă […] a răspunde eficient și adaptativ din punct de vedere emoţional și psihic, ȋntr-o situaţie ce se concretizează ȋntr-o reală ameninţare la siguranţa și integritatea ta fizică, emoţională sau psihică…”

Este bine de avut ȋn vedere că, atunci când vorbim despre rezilienţă, vorbim despre relaţia care se stabilește ȋntre două condiţii esenţiale: o ameninţare semnificativă pentru noi și capacitatea noastră bună de adaptare. Rezilienţa ȋnseamnă mai mult decât a fi puternic sau a te dezvolta corespunzător. Înseamnă a răspunde eficient și adaptativ din punct de vedere emoţional și psihic, ȋntr-o situaţie ce se concretizează ȋntr-o reală ameninţare la siguranţa și integritatea ta fizică, emoţională sau psihică, cum ar fi ȋn cazul unor boli grave, a traumelor sau abuzurilor de orice fel. Vorbim despre rezilienţă atunci când reușim să ne adaptăm acestor situaţii și să trecem prin ele, trăindu-le, și nu peste ele, ascunzându-ne, iar apoi să ieșim de partea cealaltă poate mai plini de răni și cicatrici, dar capabili să mergem ȋnainte.

Rezilienţa este o capacitate dinamică ce ne ajută să ne modelăm propria existenţă ȋn funcţie de ȋncercări și provocări.

Și atunci, ce ȋi face pe unii mai rezilienţi decât pe alţii?

Oamenii rezilienţi nu știu neapărat cum vor trece peste anumite situaţii, dar ei dispun de moduri de reacţionare mai variate, cognitive, emoţionale și sociale pentru a putea să se adapteze și să rămână funcţionali. Cumva știu că ȋntotdeauna au reușit, ȋntr-un fel sau altul, să treacă peste greutăţi. E ca și când și-ar spune: „știu ce pot și ce nu pot! Am mai trecut prin asta și știu că mă redresez, până la urmă”. Buna cunoaștere de sine conduce la tărie, iar convingerea că poţi, o consolidează. Pe de altă parte, dar nu ȋntr-un mod diferit, propria percepţie asupra stresului este foarte importantă. Noi vedem stresul ȋntr-un mod total subiectiv. Unde eu văd o greutate de netrecut, tu poţi să vezi o provocare, o oportunitate care să-ţi asigure o nouă victorie. Pentru că știi că poţi! Spre deosebire de tine, eu nu am suficientă ȋncredere ȋn mine, iar stresul pe care ȋl resimt se transformă ȋntr-un lucru periculos care mă face să cred că voi pierde controlul.

Este oare rezilienţa un atribut cu care ne naștem?

Putem spune că unii au pur și simplu rezilienţă, iar alţii nu? Anii de cercetare ne arată că lucrurile nu sunt chiar atât de radicale. Pentru că este un tipar de răspuns la ameninţarea din mediu, rezilienţa se ȋnvaţă. Oamenii au capacitatea de a răspunde bine la adversitate, dar nu toţi dezvoltă pe parcursul vieţii această abilitate. Georg Kormann, cercetător și sociolog german, spune că un om rezilient poate fi comparat cu un boxer care ajunge la podea, este numărat, se ridică și apoi ȋși schimbă fundamental tactica. Cei care merg mai departe, ca și mai ȋnainte, se vor lăsa doborâţi din nou mai devreme sau mai târziu, iar apoi grăbesc criza pentru că ȋși plâng de milă și se concentrează excesiv pe problemă și mai puţin pe soluţii.

Martin Seligman a numit-o „neajutorare ȋnvăţată”. „Întotdeauna mi se ȋntâmplă numai mie lucrurile astea” ne spunem după o nenorocire, dar monologurile din capul nostru nu sunt oglinda realităţi, ci mai degrabă reacţii emoţionale care provoacă la rândul lor alte reacţii emoţionale ȋn lanţ. Când ȋnvăţăm să recunoaștem caruselul ȋn care ne ȋnvârtim de fapt, putem să ȋl oprim și să ȋnvăţăm cum să ne relaxăm mintea și corpul pentru a fi capabili să căutăm o ieșire.

Cum dezvoltăm rezilienţa?

  • Personal, cred că ȋn primul rând flexibilizând și lărgind perspectiva, deschizând fereastra prin care ne uităm la lume.
  • Privind și alte puncte de vedere și moduri diferite ȋn care reacţionează alţi oameni.
  • Identificând noi posibilităţi, dar și propriile valori și punctele noastre tari.
  • Interacţionând cu ceilalţi pentru a ne cunoaște mai bine și a ne recunoaște și accepta propriile limite.
  • Și nu ȋn ultimul rând, ȋnvăţând! Învăţând mereu, din greutăţile vieţii, din durere și renunţări, din greșeli și pierderi și, transformând apoi dezamăgirile firești care apar, ȋn pietre de temelie pentru o reușită viitoare!

Resurse:

Seligman Martin, 1991, Learned optimism
Ellis Albert, 1962, Reason and emotion in psychotherapy
Siegel Daniel, 2018, Mintea
Dweck Carol, 2007, Mindset: The new psychology of success
Berndt Christina, 2003, Rezilienţa și managementul stresului

Photo credit: SQLearn

[Luni de poveste ] Să învățăm cum să învățăm

de Gabriela HUM, consultant senior

THD 8714

Ca elev sau ca student adesea am fost ”bombardați” cu informație (uneori multă, alteori nouă, alteori și multă și nouă) ce necesită a fi învățată repede. Ne setăm ca termen pentru finalizarea învățării un test sau o teză sau un examen. Și de câte ori ne-am trezit că am dat testul, teza, examenul și nu ne mai aminteam nimic sau aproape nimic din ce am învățat? Uitarea este un proces natural. Creierul ne crede: dacă îi spunem că învățăm pentru examen, el reține până la examen. Apoi ”face curat”.

Deși uitarea ne sperie, ea este un proces la fel de important ca și memorarea. „Dacă ne-am aminti totul, am fi la fel de bolnavi ca și atunci când uităm totul” (William James, 1890). De fapt, noi nu uităm, ci doar, din anumite motive, nu mai avem acces la informația stocată în creier. Iar aceste motive sunt:

  • Învățarea pentru o anumită dată / obiectiv;
  • Învățarea disfuncțională;
  • Învățarea însoțită de emoții negative (anxietate, repulsie).

În ceea ce privește funcționarea creierului, lucrurile stau adesea contra-intuitiv. Așa e și cu învățarea. Dacă mereu am auzit că este important să ne stabilim deadline-uri, obiective, în învățare este important să nu ne propunem să învățăm până la o anumită dată. Învățarea pentru examen (sau pentru un anumit moment) are efecte pe termen scurt. După examen am uitat majoritatea informației, nu mai avem acces la ea. De aceea, este necesar ca învățarea să o facem pentru noi, pentru viitor și nu pentru examen.

Ce avem de făcut pentru a învăța pentru noi:

Să înțelegem ce înseamnă „a învăța” – și e important să facem distincție între a memora și a învăța. A memora înseamnă a stoca și a fi capabili să ne reamintim sau să recunoaștem o informație. A învăța înseamnă a fi capabili, după ce am memorat informația, să o folosim în diferite contexte.

Kolb în 1981 și mai apoi biologul Zull (2002) au propus câteva etape ale procesului de învățare, primul plecând de la învățarea experiențială, iar cel de-al doilea de la cercetările din neuroștiințe. Le veți găsi în literatura de specialitate sub denumirea de cercul învățării.

Cele patru etape ale învățării activează zone diferite din creier:

Cele patru etape

Colectarea de informație prin intermediul senzorilor (informații ce activează cortexul senzorial – vedem imagini, filme, grafice, scheme, schițe, text – vizual, ascultăm prezentarea – auditiv, atingem un mulaj, o textură – tactil etc). Intrarea în contact cu materialul pe care îl avem de învățat prin intermediul a cât mai mulți senzori ne asigură un timp mai lung de colectare a informației, o cantitate mai mare de informație adunată și mai multe perspective asupra informației. La nivel cerebral, asigură stimularea cortexului senzorial care recepționează o cantitate mare de informație vizuală, auditivă, chinestezică, tactilă.

Reflectarea asupra materialului adunat sau observarea modului în care cineva lucrează cu materialul respectiv (activează cortexul temporal) implică activarea lobului temporal. În timpul acestui proces, creierul integrează informația senzorială. Reflectarea este un proces privat, individual, este un timp pe care cel care învață e important să îl petreacă cu sine și cu materialul de învățat, căutând conexiuni cu experiența sa anterioară, conștient (de exemplu, răspunzând la întrebări de autoreflectare, sau pur și simplu luându-și o pauză) sau inconștient (somnul este o perioadă bună de reflectare inconștientă). Fără reflectare, învățarea va fi superficială și neconectată cu experiența anterioară. Este recomandat ca, atunci când intrăm în perioada de reflectare, să nu mai primim informații de la senzori. Adesea, reflectarea are în spatele său procese misterioase, puțin cunoscute și explicate. Reflectarea ne aduce insight-uri, soluții neașteptate la probleme.

“Noi nu învățăm din experiență, ci din reflectarea asupra experienței”
– John Dewey

Crearea sau recrearea materialului de învățat (activează cortexul prefrontal) – crearea este o etapă a procesului de învățare în care facem trecerea de la recepționarea de informație și absorbția ei, la crearea de cunoștințe (idei, concepte, planuri, reprezentări simbolice proprii). În acest proces este implicat major cortexul prefrontal. Crearea presupune manipularea informației la nivelul memoriei de scurtă durată (memoria de lucru) pentru a crea noi relații și noi semnificații cu materialul deja existent în mintea noastră, cu rețelele neuronale preexistente. În procesul de creare, fiecare ne organizăm modul propriu de înțelegere a materialului de învățat. Zull susține că fiecare creăm bazându-ne pe modul unic în care creierul nostru operează. A crea înseamnă a ne structura și organiza informația așa cum este logic și util pentru fiecare, a face scheme proprii, desene, grafice etc.

Testarea este, de fapt, etapa de aplicare practică a ceea ce am creat și testarea activă a materialului nou (activează cortexul motor / frontal). Testarea activă diferă de ceea ce marea majoritatea a oamenilor înțeleg prin acest proces. Ea presupune activarea cortexului motor și permite creierului să convertească ideile în evenimente fizice, în acțiuni. Zull (2002) susține că orice acțiune inspirată de o idee reprezintă etapa de testare activă:

  • Când citim o altă carte în domeniul despre care tocmai învățăm;
  • Când vorbim cu cineva sau explicăm cuiva despre ceea ce am învățat;
  • Ascultând ceea ce crede altcineva despre subiectul respectiv;
  • Când căutăm informații pe internet referitoare la subiect;
  • Când ne testăm (rezolvăm problema, facem grile, folosim memory card-uri, de exemplu);
  • Când facem experimente să vedem cum putem aplica informația învățată (de exemplu, facem o reacție chimică la chimie, sau disecăm un mușchi la medicină, sau aplicăm un test la psihologie, sau scriem o bucată de cod în IT);
  • Ca metode de testare activă (de finalizare a procesului de învățare) cele mai de ajutor se pare că sunt:
    • Auto-testarea (fie prin completarea de grile, flash carduri, fie prin explicarea materiei cuiva care o știe deja). Ce face auto-testarea? Activează informația memorată în memoria de lungă durată și favorizează formarea de legături între informația stocată, creând căi de acces la ea.
    • Repetiția distanțată sau distribuită în timp – dacă vrem să ne reamintim ceva după o săptămână, e bine să repetăm informația (să o re-învățăm) la 12-24 ore, dacă vrem să ne amintim informația după 5 ani, e bine să o repetăm la 6-12 luni. Distanțele lungi între perioadele de studiu sunt ideale pentru păstrarea de concepte fundamentale, care stau la baza unor cunoștințe avansate.

Parcurgerea completă a cercului învățării este obligatorie pentru a ne schimba un comportament și a fi performanți în cel nou achiziționat.

Deși trecerea prin cele patru etape poate părea un proces care presupune investiție de timp și energie, el este unul dintre cele mai eficiente moduri de a învăța: ceea ce este învățat ajunge să fie legat de informația deja existentă în creier și, astfel, ne permite mult mai ușor să accesăm acea informație atunci când avem nevoie de ea.

În concluzie, ce avem de făcut ca să învățăm?

  • Să ne asigurăm că avem infomație care ne stimulează cât mai mulți senzori și că intrăm în contact real cu ea;
  • Să ne asigurăm procesul de reflectare asupra informației – ce legătură are informația nouă cu ce știam înainte;
  • Să asigurăm crearea de informație nouă pentru noi, folosind grafice, scheme;
  • Să testăm informația discutând-o cu alții, învățându-i pe alții, auto-testându-ne, reluând informația la distanțe de 12-24 de ore.

Bibliografie

1. Erika Andersen (2016) – Learning how to learn, Harvard business review
2. Debora S. Herold, PhD – Remembering to Learn: Five Factors for Improving Recall
3. Britt Andreatta – The Neuroscience of Learning, 2014
4. Ronni Hendel-Giller& co (2010) – The Neuroscience of Learning: A New Paradigm for Corporate Education
5. Henry L. Roediger, III, and Jeffrey D. Karpicke (2006) Test-Enhanced Learning – Taking Memory Tests Improves Long-Term Retention, Psychological Science
6. Timo Mantyla (1986) – How do you cues, disertation examination
7. Nelson Cowan (2005) – Working Memory Capacity
8. James E. Zull (2004) The Art of Changing the Brain, Teaching for Meaning
9. Mark K. Smith – INFED – David A. Kolb on experiential learning
10. Malcolm Knowles (1984) – The Adult Learning Theory – Andragogy – eLearning Industry.com
11. Dragos Carneci – Creirul de Homo Sapiens


Acest articol s-a născut ca urmare a atelierului Să învățăm cum să învățăm, din cadrul evenimentului Luni de poveste… la Cărturești, ediție dedicată studenților.

Team Building primăvară-vară ATU 2018

Pe 16-17 iunie am plecat însoțiți de familii spre Valea Ierii la Centrul de Conferințe al Crucii Roșii unde am petrecut două zile de team building. Am avut pregătit un program care să îmbine utilul cu relaxarea și te invităm să îl descoperi mai jos.

20180617 135219

Sâmbătă, 16 iunie, ne-am întâlnit la locul stabilit anterior și împreună am pornit spre Valea Ierii. După aproximativ o oră de mers, am ajuns la destinație: Centrul de Conferințe al Crucii Roșii, fiind întâmpinați de Simona BRATU, președinele Filialei Cluj a Crucii Roșii. După micul dejun, Delia SFECHIȘ, colega noastră, ne-a invitat la o ședință de yoga unde am participat cu mic, cu mare și ne-am relaxat, fiind în același timp și un bun exercițiu pentru minte, nu doar pentru corp.

IMG 20180616 123559

După-amiază am continuat activitățile, iar Eugeniu CHELARU ne-a ajutat să înțelegem cât de mult contează primele cinci minute pentru acordarea de prim-ajutor. Am exersat fiecare masajul cardiac și am urmărit cu atenție pașii pentru a asigura o poziție de siguranță a unei victime, precum și în cazul aplicării tehnicii Heimlich.

20180616 160319

Spre seară, după cină, am avut surpriza plăcută de a asculta cântecele lui Ionuț MANGU de la Trupa Punct ROM, iar apoi am cântat „La mulți ani” pentru cei 14 ani împliniți ai ATU Consulting!

20180616 212900

A doua zi, pe 17 iunie, am continuat tradiționala drumeție, ne-am echipat bine și am pornit spre Vârful Cornului. Am fost în total 12 participanți și am reușit să parcurgem cei 5,5 km cu o diferență de nivel de 450 metri în doar două ore.

Traseul stabilit poate fi văzut pe GPSies.

IMG 3660


Și pentru că am avut o colegă nouă, am rugat-o să ne povestească cum s-a simțit în cele două zile:

Delia-SFECHIS-400x488

„Pentru mine teambuilding-ul a fost o experiență bogată. Deși am avut puține ocazii până acum să interacționez cu colegii, am simțit din primele clipe o atmosferă plăcută, în care toată lumea a fost bine primită și apreciată. M-am bucurat de oportunitatea de a fi și facilitator și participant și am simțit că am învățat lucruri noi și valoroase. Workshop-ul despre acordarea primului ajutor mi-a atras atenția asupra unor situații noi, dar mi-a și trezit apetitul de a învăța mai multe și a fi mai bine pregatită într-o situație de urgență. Iar discuțiile cu colegii și drumeția au fost un deliciu, care mi-a adus bucurie. Mulțumesc frumos, abia aștept următorul team-building!”

Delia SFECHIȘ, Trainer


Mulțumim tuturor pentru atmosfera creată în cele două zile petrecute împreună!

Te invităm cu drag să urmărești mai multe fotografii de pe parcursul celor două zile adunate în albumul de pe pagina de Facebook ATU.

Mihaela BOTEZAN – „Psihicul ridică fizicul”

[Mini-interviuri despre Adaptare] 

Mihaela BOTEZAN

Mihaela BOTEZAN este alergătoare de distanță lungă, specializată la 10.000 m și semi-maraton. La ora actuală deține recordul national la 10.000m cu 31:11:24 min, record atins în 2004 la Jocurile Olimpice de la Atena. Aleargă în jur de 30 de km zilnic, scopul ei fiind să alerge la Jocurile Olimpice de la Tokyo din 2020. Mihaela este partener în proiectul START, organizat de Clubul Sportiv Atletic Cluj.

1. Ce experiență majoră de adaptare ai trăit până acum?

Mihaela BOTEZAN: În general viața de sportiv este o adaptare continuă. De fiecare dată, fiecare competiție este diferită. Orice început este greu. Pentru mine, să pătrund în elita internațională, să ajung la startul unor competiții internaționale importante a fost experiența majoră de adaptare. După 7 ani de antrenament, după ce am trecut de perioada junioratului și am terminat Facultatea de Educație Fizică și Sport, am simțit că este momentul când sunt pregătită pentru competițiile internaționale. Au apărut rezultatele pe plan national, chiar și prima victorie la o cursă în Istanbul. Îmi doream să concurez cu atlete de culoare, așa că m-am hotărât să merg la un concurs de 15 km în Saint Denise în Franța, lângă Paris. Am contactat organizatorul, dar răspunsul lui a fost unul negativ, nu avea buget pentru cheltuieli legate de transport pentru un sportiv debutant în competiții internaționale, lucru care m-a determinat să îmi doresc și mai mult să ajung la competiția respectivă. Mi-am continuat antrenamentele și căutam soluții pentru a ajunge la Paris. O echipă a Clubului Universitatea Cluj mergea la Paris în perioada respectivă. Fără să stau pe gânduri am plecat la București pentru a primi viză de Franța. După ce am fost respinsă în prima zi, am revenit și a doua zi la Ambasadă cu dosarul complet, urmând ca după-amiază la ora 15:00 să primesc viza mult dorită. Am călătorit toată noaptea de la București la Cluj, mi-am făcut bagajul și m-am urcat în autobuzul care mergea în Franța. Pe drum spre Oradea am aflat destinația autobuzului și am ajuns la concluzia că nu aveam aceeași destinație: Parisul, așa încât în momentul în care am intrat în Franța am coborât în prima gară și mi-am continuat călătoria cu trenul până lângă Paris. Tot ce îmi permiteam era o cazare într-o rulotă pentru următoarele 10 zile când avea loc cursa de 15 km de la Saint Denise.

„Pentru mine, să pătrund în elita internațională, să ajung la startul unor competiții internaționale importante a fost experiența majoră de adaptare.”

Mihaela BOTEZAN 2

După câteva zile am contactat organizatorul pentru a-l ruga să mă primeasca în cursă, acum că sunt în Franța și nu am nevoie de transport. Cu două zile înainte de competiție, cu ultimii bani, mi-am cumpărat bilet spre Saint Denise și o cartelă de telefon, ca să îmi sun părinții și să îi asigur că sunt bine, în siguranță. Ei nu erau la curent cu greutățile (lipsurile) cu care mă luptam pentru a-mi împlini visul de a concura cu cele mai bune alergătoare din lume. Trebuie să precizez că nu aveam bilet de întoarcere în România, iar cu ultimii bani cumpărasem cartela de telefon.

Nu eram deloc speriată, credeam în mine și în anii de antrenament în care am construit zi de zi forma mea sportivă. Era o cursă în care permiteau primele 15 fete sosite. Niciun moment nu mi-am imaginat că nu aș fi printre ele. Am studiat profilul cursei, statisticile cu rezultatele pe ultimii 5 ani, mi-am calculat potențialul rezultat și totul arăta că sunt printre primele 15 concurente.

„Nu eram deloc speriată, credeam în mine și în anii de antrenament în care am construit zi de zi forma mea sportivă.”

A sosit și momentul startului și a început Aventura. Deja știam cum o să cheltui premiul, trebuia doar să confirm. Totul foarte calculat, decurgea după graficul de cursă pe care mi l-am făcut. La km 8 a apărut un moment în care mi-a fost foarte greu, picioarele s-au îngreunat și nu mă mai ascultau, am simțit că totul se năruie, trebuia să găsesc repede soluții. M-am ajutat de băieții din cursă pentru a depăși momentul și a termina cursa pe poziția a 6-a. Cu drag am așteptat seara să primesc premiul pentru a-mi putea lua bilete de întoarcere. Nu știam că premiul va fi un cec pe care vor intra banii peste 2 săptămâni. După negocieri cu organizatorul am primit banii pe loc și m-am putut întoarce în România a doua zi cu avionul.

2. Ce avem de făcut ca să ne adaptăm într-o astfel de experiență? Tu ce ai făcut?

Mihaela BOTEZAN: Concret, trebuie analizate toate șansele. M-am folosit de băieții din cursă, am început să discutăm despre țările noastre, despre locurile de antrenament, despre programele de antrenament, orice care ne-a făcut să ne distragă atenția de la durerea din picioare. Ritmul de alergare din cursă era calculat la viteza de deplasare din timpul antrenamentelor, dar trebuia să îmi confirm că pot să fiu printre primele 15 fete, trebuia să încununez cu o reușită lunile de muncă în antrenament.

3. Care au fost cele mai mari dificultăți pe care le-ai întâlnit pe parcursul procesului de adaptare?

Mihaela BOTEZAN: Dezamăgirea eșecului, faptul că nu pot ajunge acasă sau că nu pot să investesc în mine, în calitatea vitaminelor, echipamentului, alimentației. Era, de fapt, o cursă cu mine însămi. Trebuia să mă motivez repede să merg până la capăt, să nu renunț.

4. Povestește-ne trei lecții pe care le-ai extras din această experiență?

Mihaela BOTEZAN: Mi s-a confirmat ceea ce am învățat în facultate: „Psihicul ridică fizicul”. Atunci când ai senzația că nu mai poți merge departe, o motivație puternică te duce la linia de sosire.

Trebuie să ne setăm obiective înalte pentru a evolua. Între ceea ce suntem și ceea ce ne dorim să fim este ceea ce facem pentru a ne îndeplini obiectivul.

Să nu renunți niciodată să crezi în tine!


180212 Imagine mini-interviu 640x373

În ATU am declarat anul 2018 un an al Adaptării. Ne-am gândit că ar fi interesant să aflăm experiențele de adaptare ale unor oameni care, în anumite contexte, au trăit adaptarea ca un ”must-do”, oameni care trăiesc adaptarea ca parte a vieții lor sau ca parte a muncii lor. Te invităm să citești câteva rânduri scrise de acești oameni, din experiența personală. Sperăm să îți fie de ajutor în propria adaptare!
Dacă dorești să împărtășești o experiență proprie de adaptare, răspunde celor patru întrebări ale mini-interviului și trimite-ne povestea ta la adresa office@atuconsulting.ro. Poveștile inedite vor fi publicate pe site-ul și pagina de Facebook ATU Consulting, iar povestea cea mai apreciată de cititorii noști va fi premiată în decembrie.

foto: arhiva personală Mihaela BOTEZAN