Câteva concluzii la finalul unui an dedicat pasiunii

de Gabriela HUM, director executiv ATU Consulting

Se aud colinde, miroase a brad, a cozonaci cu nucă și a vin fiert cu scorțișoară… sunt semne că ne apropiem de finalul anului. Un an care în ATU a fost dedicat, în multe forme, pasiunii. Să faci training cu pasiune înseamnă să-ți placă oamenii, să îți placă să înveți, să îți placă să împărtășești. Să te pasioneze ceea ce e dincolo de training înseamnă să găsești surse de învățare din tot ceea ce trăiești și experiențiezi. Să te lași provocat și să răspunzi prin curiozitate, cu smerenie și cu recunoștință la fiecare moment ce vine spre tine, având credința că îi vei face față, în felul tău: uneori ducându-l la final, alteori renunțând pe parcurs, alteori amânându-l până la un moment când te vei simți în stare să-l duci.

Anul acesta am avut ocazia să aflăm ce înseamnă pasiune din multe surse: în primă fază, dintr-un studiu realizat de Andra și Diana, la care ne-au răspuns 55 de persoane și care ne-au spus primele trei cuvinte care le vin în minte atunci când se gândesc la pasiune.

Având la bază rezultatele studiului, una dintre concluzii a fost că „atunci când te imersezi complet în prezent, chiar uitând de tine, de orice necaz, fiind absorbit cu toată ființa ta de ceea ce faci, când timpul și spațiul devin concepte inutile, vechi și îndepărtate, și daruiești din sufletul tău în acest moment doar pentru a te întregi, dar de data aceasta altfel, de fiecare dată altfel, simți bucurie, continuitate și entuziasm – înseamnă că îți trăiești pasiunea.”

Concluzii-pasiune-2016

Vallerand (2012) spune că exista două tipuri de pasiuni: pasiunea armonioasă și pasiunea obsesivă. Pasiunea armonioasă este văzută similară cu motivația intrinsecă, ea se ajustează, se adaugă, se integrează în viața persoanei, fără a deveni exclusivă. Pasiunea armonioasă presupune flexibilitate și autonomie. Pasiunea obsesivă este similară motivației extrinseci, având ca scop menținerea stimei de sine, putând deveni de necontrolat. Nerealizarea pasiunii obsesive poate duce la anxietate și vinovăție.

Pe lângă sondaj, am avut ocazia ca pe parcursul anului să luăm câteva interviuri unor oameni pasionați și să putem extrage câteva concluzii din aceste interviuri:

  • Ca să-ți descoperi o pasiune, ai nevoie de un model (de un părinte, un frate/o soră, un prieten) care șă facă lucruri cu pasiune și să te contagieze.
  • Pasiunea stă într-un colț din sufletul fiecăruia dintre noi și așteaptă să fie descoperită.
  • Pasiunea se lasă descoperită și te ajută să te descoperi.
  • O pasiune se lasă descoperită dacă încerci, dacă nu te descurajezi.
  • Pasiunea are etape, faze, se schimbă și te schimbă.
  • Pasiunea vine și pleacă, sunt perioade când „ți-e poftă” de ea, perioade când stă în hibernare.
  • Pasiunea înseamnă multă muncă, dar o muncă ce nu obosește, nu epuizează, ci (te/se) încarcă, (te/se) regenerează.
  • Pasiunea dă sens.
  • O pasiune te aduce la a trăi aici și acum, mintea nu mai fuge spre trecut sau spre viitor, e prezentă acolo unde ești tu fizic.
  • Rezultatul este mai puțin important. Procesul este cel care contează atunci când faci ceva cu pasiune.
  • În pasiunea ta poți fi singur, nu e nevoie de aprobarea cuiva, nici să dovedești ceva… pur și simplu poți fi.
  • O pasiune se cere dată mai departe, unei generații viitoare. Abia atunci e împlinită cu adevărat.

Fiecare dintre concluziile de mai sus nu fac altceva decât să confirme concluzia studiului despre pasiune. Fiecare experiență a oamenilor pasionați susține ceea ce am extras ca și semnificație din răspunsurile celor care au participat la studiu.

Mulțumim celor 55 de respondenți și celor 10 oameni pasionați care au acceptat să se expună și să ne povestească povestea pasiunii lor: Pavel FROLOV, Carmen DIȚIU, Sorin BILEGAN, Maxim GONCHAROV, Patrycja BADECKA, Răzvan GOGA, Szabi FARKAS, Lucian HUM, Zanna CIESIELSKA și Florin BRAN.

Passion gives us the will to live and gives shape to our lives.


Mai jos, găsiți un video scurt despre pasiunea armonioasă și pasiunea obsesivă:

Despre Eu – cunoscătorul de mine

de Gabriela HUM, director executiv ATU Consulting

Suntem un produs care reflectă modul în care lucrăm cu noi înșine!
Allison Stadd

Când ne întâlnim cu cineva adesea întrebările folosite, în loc de salut sau dincolo de salut, sunt „Ce mai faci?” sau „Cum mai ești?”. A face și a fi sunt verbe care ne definesc și ne pun în contact cu ceilalți. Dar oare câți dintre noi răspundem de-adevăratelea la aceste întrebări, ne punem realmente în contact cu noi înșine prin intermediul acestor întrebări, evitând să spunem „Bine!”, „Ok!”, „Sunt grăbit…”. Câți dintre noi, atunci când suntem întrebați, chiar ne oprim și ne uităm spre noi și ne întrebăm „Ce fac eu?”, „Cum sunt eu?”. Acel ceva din noi care ne oprește și ne leagă real de întrebările de mai sus, punându-ne în situația de a fi autoreflexivi, de a ne gândi/uita la noi, realmente, este Eul nostru cunoscător.

Heinz Kohut – reprezentant al Psihologiei Sinelui – se ocupă cu analiza modului în care ne construim pe parcursul vieții ca personalitate. Această școală de psihologie și psihoterapie susține că, dincolo de alte fațete ale Sinelui, două sunt importante în relația cu noi înșine:

  • Eu cunoscătorulcu ce lentile mă uit la mine?
  • Eu ca obiect al cunoașteriicum mă las cunoscut?

Lentile-eul-cunoscator

Din perspectiva Eului cunoscător, pot avea o lentilă care se uită din când în când și trage concluzii sau una care se uită foarte rar, sau deloc, sau o lentilă care mă ține prea mult în focus. Pot avea o lentilă care se uită la tot ce fac „rău” sau greșesc (criticul nostru interior) sau o lentilă indulgentă, care se uită doar la ce fac „bine”, la ce îmi iese, scotomizând ceea ce greșesc sau iese mai prost decât mi-am propus sau era necesar. Pot avea o lentilă care se uită de foarte aproape și face ca lucrurile să pară maaari și de speriat sau prea frumoase sau o lentilă ce se întoarce invers și vede lucrurile mici și nesemnificative.

Deci cum arată Eul nostru cunoscător? Cât de realist/complet se uita el la noi înșine? Cât de frecvent? Cât de aproape sau departe de realitate?

Din modul în care Eul nostru cunoscător funcționează rezultă ceea ce noi numim acceptare de noi/de sine sau iubire de sine. Această lentilă se dezvoltă încă din copilăria mică, în relație cu persoane semnificative din viața noastră, persoane care se uită și reacționează la noi și la modul nostru de a fi, ne acceptă necondiționat, încă din copilărie. Ea nu depinde de performanţele noastre, nu ne ferește de durere și de indecizie, în schimb ne apară de suferință și disperare. În perioada 0-3 ani, suntem complet sau parțial dependenți de persoanele de îngrijire (părinți, bunici sau alții). Pentru o dezvoltare armonioasă, avem nevoie de un cadru dat și de un conținut afectiv (adica avem nevoie de niște condiții și de niște experiențe).

Cadrul sau condițiile sunt explicate de John Bowlby, autorul teoriei atașamentului, dar și de Nossrat Peseschkian, fondatorul Psihoterapiei Pozitive. Pentru dezvoltarea armonioasă a copilului, sunt necesare trei elemente de bază:

   Bowlby  Peseschkian
  1  
Proximitatea – Proximity Timp
  2  
Baza de siguranță – Secure Base   
 Contact/ Model
  3  
Refugiul salvator – Safe Haven  Răbdare

În timp ce asigură toate aceste condiții, părintele este necesar să fie atent la cele cinci nevoi de bază ale copilului (cei 5A):

  1. Nevoia de afecțiune (Affection)
  2. Nevoia de acceptare (Acceptance)
  3. Nevoia de apreciere (Appreciation)
  4. Nevoia de atenție (Attention)
  5. Nevoia de permisiune/acord (Allowing)

Dacă avem niște părinți suficient de buni, ei pot să ne ofere atât cadrul, cât și conținutul necesare pentru a internaliza ulterior imaginea părintelui și modul lui de ofertare emoțională și să ne punem baza unui Eu cunoscător care „face” cu noi ceea ce au făcut părinții – ne iubește, ne acceptă. În cazul în care unele nevoi nu ne sunt satisfacute, în mod inconștient, ne vom dezvolta acea lentilă care se uită la noi și ne evaluează doar prin prisma nevoii nesatisfacute: vom considera că suntem de iubit și acceptat doar dacă suntem apreciați de ceilalți, doar dacă avem atenția celorlalți… „doar dacă…”. De aceea, în multe seminarii de dezvoltare personală se ajunge adesea la întrebări ca: Eu cum mă accept pe mine? Eu cum mă apreciez pe mine? Eu cum îmi ofer atenție? Ce fel de observator/de Eu cunoscator am? Cum mă uit EU la mine și cum mă văd? Ce văd?

Dacă Eul cunoscător este unul care are pretenții, căruia trebuie să îi dovedesc pentru a mă accepta, Eul care se lasă cunoscut va avea tendința să intre doar în situații în care, cu siguranță, îl va conforta pe Eul cunoscător (adică situații cunoscute, situații sigure) și în care imaginea sa, de Eu care se lasă cunoscut, va fi una acceptabilă. Din păcate, e greu să trăim doar astfel de situații și e și mai greu să creștem și să ne dezvoltăm stând mereu în confort. De aceea, intrarea în situații noi și ambigue, care ne asigură o cunoaștere reală de noi înșine, este un deziderat pentru creșterea emoțională.

Dar cum să ne liniștim Eul cunoscător, cum să ne acceptăm pe noi înșine chiar și atunci când ieșim „șifonați” din situații, când eșuăm? Aici intervine un aspect legat de acceptarea și asumarea emoțiilor noastre ca fiind semnale ale unor evenimente de viață inevitabile (și nu ca emoții bune sau rele, de dorit sau de nedorit). A ne dezvolta un Eu cunoscător acceptant înseamnă a conștientiza că emoțiile de bază sunt binevenite în viața noastră, că suntem înzestrați cu toții cu aceste emoții pentru a face față unor evenimente de neevitat în această viață (pierderea, nedreptatea, pericolul, succesul etc.) și că ele doar ne semnalează ce se întamplă cu noi, nu e necesar să ne oprească din acțiune.

  • S – supărarea/tristețea (Sadness) = este o emoție cu care reacționăm atunci când pierdem ceva sau pe cineva
  • A – furia (Anger) = e reacția noastră la nedreptate
  • F – frica (Fear) = e reacția naturală la pericol/amenințare
  • E – entuziasm (Enjoyment) = e reacția naturală la succes și plăcere

Întrebarea este cum am învățat să recunoaștem aceste emoții, să le trăim, să le manifestăm, să le exprimăm, să vorbim despre ele? Ce ni s-a spus atunci când am plâns că ne-am pierdut o jucărie: „Taci și caută-o!” sau „Nu mai plânge că îți dau eu motive să plângi!”? Cum am fost tratați alături de ceilalți frați sau surori ale noastre: s-au făcut comparații?, s-au făcut diferențe ? Cum au reacționat părinții când ne era teamă de ceva: ne-au împins dur să facem acel lucru (de exemplu, să mergem la grădiniță chiar dacă plângeam disperați în fiecare dimineață) sau au fost prea permisivi („Nu-l mai ducem la grădiniță că prea rău plânge”)?.

Dar cum toate astea s-au întâmplat în trecut și nu le mai putem schimba, ce putem schimba în prezent?

  1. Să acceptăm să ne implicăm în situații noi și ambigue pentru a învăța despre noi înșine. Apoi sunt două cuvinte de ținut minte: CONFORT și PROVOCARE!
  2. Dacă avem succes, să ne felicităm, să ne bucurăm, să sărbătorim, să ne fixăm amintirea în memorie.
  3. Dacă eșuăm, în primul rând să ne confortăm, să ne liniștim, să ne recunoaștem emoția fie ea tristețe, furie sau frică, să vorbim despre ea cu persoane de încredere.
  4. … abia apoi să trecem la a învăța din ce s-a întâmplat.
  5. Și indiferent de rezultat (succes sau eșec), să nu ne oprim din a face lucruri noi sau din a face din nou acel ceva în care am eșuat, poate la fel, poate altfel.

Și amintiți-vă …

  • … că asta înseamnă a ne asuma responsabilitatea față de noi înșine, a ne fi părinți nouă, părinți suficient de buni.
  • … că în viață competiția se dă doar cu noi înșine. Eu îmi sunt singurul competitor real
  • … că să CREZI CĂ POȚI este condiția necesară deși nu suficientă, așa cum A ȘTI nu înseamnă A ȘTI SĂ FACI.
  • … că suntem un produs care reflectă modul în care lucrăm cu noi înșine! – Allison Stadd


foto via
fiksumuksu


Acest articol s-a născut ca urmare a ultimei întâlniri din cadrul evenimentului Luni de poveste… la Cărturești: Curajul de a avea încredere începe cu noi înșine.

Dacă nu ați ajuns la întâlnire și/sau doriți să (re)vedeți și să ascultați intervenția Gabrielei HUM, găsiți filmarea mai jos (înregistrarea e de 2 ore, însă atelierul e de aproximativ 1 h și 40 de minute):

Petrecerea de Crăciun ATU – 2016

Duminică, 18 decembrie, ne-am adunat la Petrecerea de Crăciun ATU și am sărbătorit împreună 2016 – anul pe care l-am dedicat pasiunii și lucrurilor făcute cu pasiune.

Ca de fiecare dată, pentru noi, petrecerea s-a dovedit a fi un prilej de (re)întâlnire, bucurie, împărtășiri, multe momente cu zâmbete (sau chiar de râs în hohote), schimb de cadouri, surprize presărate și gânduri către viitor.

Echipa-ATU-2016

Pentru ATU, 2016 a fost un an plin și fructos, un an în care ne-am redefinit valorile, în care ne-am implicat în multe traininguri, proiecte și evenimente, un an în care poate ne-am expus mai mult ca alte dăți și ne-am lăsat văzuți așa cum suntem, cu asumare; un an în care prin tot ceea ce am făcut, am încercat să fim flexibili și să ne adaptăm și, nu în ultimul rând, un an în care am mai crescut și ne-am dezvoltat și noi alături de cei cu care am intrat în contact în diferite contexte de training sau beyond.

După ce am văzut cum a fost 2016 pentru ATU, am avut ocazia să ascultăm și cum a fost și ce a înseamnat 2016 pentru fiecare dintre membrii Echipei ATU! Am petrecut astfel o seară frumoasă și rotundă, în care ne-am încărcat cu energie pozitivă, entuziasm și încredere pentru perioada care urmează.

Mulțumim tuturor colegilor că fac parte din și contribuie la povestea ATU!


Vă invităm cu drag să vedeți o parte din momentele surprinse de Dan Tăuțan în albumul dedicat de pe pagina noastră de Facebook.

Ne propunem ca 2017 să fie un an dedicat învățării reale!

2017-anul-invatarii

Provocarea de weekend #26

Scrisoare către Moș Crăciun

De-aș scrie toate câte aș vrea,
Ar fi cam mare lista mea.
(versuri dintr-o poezie către Moș Crăciun)

Câteva zile ne mai despart de Crăciun, așa că te provocăm și te invităm totodată să-i scrii o scrisoare Moșului. E un exercițiu benefic în care îți recomandăm nu doar să îți așterni pe hârtie visurile, așteptările, dorințele și obiectivele pentru la anul, ci să te gândești și la cum a fost anul ce se încheie, ce ai făcut, ce ți-a plăcut, ce reușite ai avut, ce nu ți-a ieșit așa cum ți-ai dorit, ce simți că ai învățat…

Finalul de an e o perioadă în care adesea tragem linie, facem bilanțuri, ne stabilim obiective pentru la anul. Conștient sau inconștient, voluntar sau involuntar, sunt gânduri pe care le avem, iar prin provocarea din acest weekend te invităm să-ți amintești de copilările și să-ți scrii gândurile și dorințele cu entuziasmul și încrederea unui copil.

Dragă Moșule,

După ce termini scrisoarea, pune-o într-un plic și asigură-te că o lași undeva aproape de decorațiunile de iarnă astfel încât să o găsești la anul pe vremea asta… E interesant să privim apoi retroactiv.

26 Mos-Craciun-Ryan-McGuire

Foto: Ryan McGuire


Provocarea-de-weekend

La final de săptămână, venim cu o idee de exercițiu, joc sau activitate prin care te încurajăm să-ți acorzi câteva minute de relaxare, care să te ajute să descoperi lucruri noi despre tine, despre pasiunile tale sau despre ceea ce se află în jurul tău!

Accepți provocarea?

Duminica pe coclauri #32

Duminică, 11 decembrie 2016, am marcat în calendar ultima duminică pe coclauri din acest an. Am lăsat în urmă Clujul în ceață și am luat poteca spre soare, zăpadă și aer curat, pe traseul: Lacul Tarnița – Muntele Ijar.

DpC32

Am plecat cu mașinile din Cluj-Napoca în direcția Oradea, am ajuns în Someșu Rece unde, la indicatorul Fântânele 40 km (Mărișel 30), am mers înainte încă aproximativ 11 km până în locul în care am lăsat mașinile, lângă lacul Tarnița. De acolo, am pornit în traseu și am umblat 13,3 km, cu o ascensiune totală cumulată de 719 m, în 4 ore și 16 minute de deplasare efectivă. Gradul de dificultate al traseului este mediu; ascensiunea inițială este solicitantă și necesită un efort fizic intens pentru o oră jumătate. Plimbarea pe platoul muntelui Ijar este ușoară și plăcută, iar coborârea poate fi mai solicitantă pentru genunchi și glezne.

Track-ul GPS poate fi văzut și descărcat de aici.

Și de această dată, ne-am bucurat de o prezență numeroasă – în total 14 drumeți (12 adulți și 2 copii) și am avut parte de o zi minunată de iarnă petrecută în natură! Traseul ne-a oferit panorame superbe către lacul Tarnița, Mărișel, Râșca, Gilău, Muntele Rece, Bătrâna, Poiana cu Brândușe și Cluj-Napoca.

Mulțumim participanților pentru prezență!

Să ne revedem cu chef de drumețit la anul – Duminica pe coclauri va continua și în 2017!

Dacă doriți, vă invităm să vedeți mai multe fotografii din drumeție în albumul dedicat pe pagina de Facebook ATU.

Duminica pe coclauri logo

Provocarea de weekend #25

Jurnaulul stimei de sine

Cea mai gravă formă de singurătate
este aceea de a nu fi confortabil cu tine.

Mark Twain

De această dată, te provocăm să te gândești la stima pe care o ai față de tine. La modul general, conceptul de stimă de sine se referă atât la competență, cât și la valoare și poate fi descris ca fiind rezultatul raportului dintre succesele unei persoane și pretențiile ei (William James), dar și ca un sentiment individual de valoare (Morris Rosenberg).

Recunoaștem, provocarea pe care ți-o propunem nu e doar de weekend, ci e de făcut în fiecare zi, cel puțin timp de o săptămână.

Așadar, te invităm să reflectezi la finalul fiecărei zile la următoarele întrebări:

Luni

  • Azi m-a distrat…
  • Sunt mândru/ă de mine pentru că azi…
  • Am învățat despre mine azi că….

Marți

  • Azi am reușit să….
  • Am sa reflectez la următoarea situație întâmplată azi….
  • Azi am aflat despre mine că….

Miercuri

  • Ziua de azi a fost interesantă pentru că….
  • Azi am făcut pentru mine…
  • Azi am greșit când…

Joi

  • M-a inspirat faptul că…
  • Azi am ajutat la…
  • Am învățat despre mine că…

Vineri

  • Lucrul nou pe care l-am facut azi a fost că…
  • Am descoperit despre mine că….
  • M-a distrat azi faptul că…

Sâmbătă

  • M-am simțit bine când…
  • Am învățat despre ceilalți că…
  • Ziua de azi a fost interesantă pentru că…

Duminică

  • Iau cu mine din ceea ce am trăit azi…
  • Azi am făcut pentru mine….
  • Azi m-a distrat faptul că…

Te încurajăm să lipești lista de mai sus undeva la vedere sau să o ții aproape de pat, pe noptieră, pentru a face acest exercițiu în fiecare seară, înainte de culcare!


Dacă dorești să afli mai multe despre cele trei componente ale stimei de sine: Iubirea/acceptarea de sine, Concepția despre sine și Încrederea în sine, te invităm să (re)citești articolul scris de Gabriela HUM: Curajul de a avea încredere începe cu noi înșine.


Provocarea-de-weekend

La final de săptămână, venim cu o idee de exercițiu, joc sau activitate prin care te încurajăm să-ți acorzi câteva minute de relaxare, care să te ajute să descoperi lucruri noi despre tine, despre pasiunile tale sau despre ceea ce se află în jurul tău!

Accepți provocarea?

Pasiunea pentru provocări – interviu cu Florin Bran

[Interviuri cu oameni pasionați ] – de Gabriela HUM, Director executiv ATU Consulting

Când l-am contactat pe email pe Florin BRAN pentru a-l invita la interviu știam despre el doar că lucrează în zona de IT, că de un an și ceva locuiește lângă Strasbourg și că a făcut drumul de acasă, de la Baia Mare, la Strasbourg cu bicicleta în 2014, parcurgând o distanță de peste 2500 km în 45 de zile de la finalul lunii mai până în 10 iulie. Florin a răspuns la mailul de invitație făcând o introducere frumoasă experienței lui de călătorie neconvențională: „Călătoria cu bicicleta a fost doar un mod de exprimare a nevoii de a mă întoarce la rădăcini făcând lucruri simple, dar neconvenționale, ceva personal și provocator, de a întrerupe un ciclu (în muncă, mailuri, ședințe, planificări, rapoarte, target-uri, în familie, între prieteni), o cale de protest tăcut împotriva spectacolului oferit de rețelele de socializare, o cale de a percepe spațiul și timpul după propria-mi (ne)putință…”

Ascultându-l pe Florin și recitind interviul, am realizat că povestea călătoriei lui seamănă cu etapele vieții: pornim cu nesiguranțe și avem nevoie de cineva care să ne susțină, apoi respectăm reguli, planuri uneori făcute de alții, alteori făcute de noi și ajungem la un moment în viață în care ne luăm curajul de a trăi spontan și liber, de a experimenta, de a ne provoca. Nu degeaba Jung îi spunea unei astfel de experiențe „călătoria eroului”.


Gabriela HUM: Florin, cum ți-a venit ideea unei astfel de călătorii?

Florin BRAN: A fost o idee nu tocmai nouă, căci prin 2011 l-am cunoscut pe Serghei, cetățean german (ucrainian la origini), care călătorise deja doi ani în jurul lumii, destinația lui finală Berlin, cu obiectivul de a încheia un tur de 50000 km pe bicicletă. Am spus povestea lui prietenilor și colegilor, și iată că din sămânța de atunci a încolțit peste patru ani proiectul Strasbourg… și nu numai pentru mine, căci cu un an înainte, un prieten de-al meu împreună cu o parteneră au plecat într-un tur similar, pe ruta Slovenia, Italia și Sudul Franței. În februarie 2014, am aruncat privirea pe geamul din spatele monitorului și mi-am zis „e cazul să faci o pauză”, iar pe moment „mi se păruse o idee practică să plec la drum cu bicicleta”. A fost foarte dificil la început, totul părea o luptă cu morile de vânt, cei din jur ziceau „Păi cum, mergi singur?”. Păi cine își mai ia concediu 2 luni să vină cu mine? Ioana, soția mea, mi-a fost singurul susținător constant și necondiționat al proiectului meu, pentru asta îi mulțumesc.

Multă lume este curioasă care a fost cel mai mare obstacol în călătorie… Cel mai greu moment al întregii aventuri pe bicicletă s-a consumat înainte de a începe efectiv călătoria, în Baia Mare și l-am identificat ca fiind luarea deciziei: că îmi doresc să încep acest proiect și pentru asta sunt dispus să renunț o perioadă la confortul locuinței, la locul de muncă și la sentimentul de siguranță pe care îl ai respectând rutina zilnică. Cu alte cuvinte, a fost momentul în care am decis să îmi asum pe deplin responsabilitatea succesului sau a eșecului! La acel moment, mă simțeam dator să încerc și nu am făcut din reușită un scop în sine. Dar momentul în care am zis „Gata, mă duc!” nu a fost suficient. Era nevoie să mai și fac ceva: să scriu o demisie, să mă documentez, să planific, să împachetez… adică să fac cam ce știam eu mai bine atunci! Am vorbit un pic cu prietenul meu Alin, care avusese și el experiența călătoriei neconvenționale și am ajuns repede să îmi dau seama că aceste etape sunt niște etape premergătoare, la care e bine să le faci față singur: începând cu decizia, organizarea, logistica și terminând cu bucuria călătoriei și atingerea scopului propus.

Așa să îți imaginezi că am studiat zile întregi echipamente – lumea zice că ai nevoie de nu știu câte lucruri super-sofisticate. Abordarea mea a fost minimalistă: ai nevoie de câteva lucruri absolut de bază și decente calitativ (mă refer la echipament) și, având în vedere că trăim în secolul abundenței, nu e o problemă să găsești orice altceva ai nevoie pe parcurs. După care a fost pe de-o parte nevoia Ioanei de a mă ști în siguranță pe unde merg, pe de altă parte a fost și nevoia mea de a planifica traseul, de a cunoaște obiectivele turistice și de a avea puncte de cazare prestabilite pentru fiecare zi… Am petrecut ore în sir pe internet sau experimentând diverse aplicații pe telefon, care ar funcționa offline. Sunt niște lucruri care acum nu mi se par foarte complicate, dar atunci propria curiozitate a fost principalul suport pe care m-am bazat. A fost provocare după provocare, iar toate acestea la vremea respectivă îmi păreau firești, căci pe zi ce trecea mai bifam câte un lucru de pe listă.

O altă provocare a fost când planurile mele nu s-au potrivit cu realitatea și asta s-a întâmplat încă din prima zi de călătorie. Am avut o problemă de logistică: gențile mi le-am cumpărat din Germania, firma de acolo mi le-a trimis printr-un transportator din UK și au întârziat 3 zile. În noaptea în care au ajuns aveam în mijlocul camerei un morman de lucruri pe care mi-aș fi dorit să le iau cu mine. Gențile aveau un spațiu limitat, iar eu mi-am propus să păstrez greutatea lor la 20 kg, deci a fost foarte greu să decid ce las acasă și ce pun în genți. O altă lecție învățătă chiar înainte de a pleca: adaptarea, renunțarea și flexibilitatea sunt printre regulile jocului, căci, în final, am luat cu mine doar o parte din lucrurile planificate. Dar sigur, noaptea am făcut bagajul, iar a doua zi dimineața am plecat la drum.

Și pentru că întârziasem trei zile, m-a dus Ioana până în Tokaj, acolo trebuia să fiu deja la data la care eu am plecat din Baia Mare. Asta pentru că aveam planificate cazări în avans și am preferat să recuperez trei zile de drum, în așa fel încât restul traseului și confirmările de cazare pe care le scrisesem să rămână valabile.

Cazarea a fost iarăși o chestie interesantă. Eu am avut o experiență bună în Baia Mare cu couchsurfing-ul, un site care mijlocește nevoia de a călători cu disponibilitatea localnicilor de a oferi gratuit (și) un spațiu de cazare în propria locuință. Așa are loc un schimb extraordinar intercultural, poți exersa o limbă străină, poți afla povești de viață și să fii parte din ele, te îmbogățești cu o mulțime de detalii specifice locului, detalii pe care nu le găsești în niciun ghid turistic și care aduc un plus de emoție și culoare. Pe sistemul acesta, mi-am făcut cazare pentru o treime din nopțile petrecute pe traseu. Funcționează foarte fain, fiecare vine cu povestea lui, cu regulile proprii de a trăi, îți provoacă flexibilitatea și îți testează limitele de acceptare a necunoscutului. Gândește-te că mergi într-o casă străină, la un om străin, îi cunoști familia, cu obiceiurile proprii, în orașe necunoscute: toată comunicarea se realizeaza pe canale și mijloace directe, dar se transmite pe un ton natural și prietenos. Ca alternativă de cazare, în bagaj, am mai avut un cort foarte usor, de vară, iar în calcul au fost și pensiunile, micile hoteluri… și mai apoi s-au adăugat și întâmplările fericite, căci am constatat ca viața îți scoate în cale tot felul de oameni. Imaginează-ți că am ajuns în orașul Tokaj și văd că vine spre mine un alt biciclist, așa mai ardelenește, încet, încet, căci pe bicicleta ai tot timpul din lume și lumea are tot timpul pentru tine. Se oprește și intrăm în poveste: era un american experimentat cu traseele lungi, cu care am călătorit împreună o zi jumate și care mi-a făcut școlarizarea la început de călătorie. Și am realizat că, deși pornești la drum singur, ajungi să cunoști o mulțime de oameni, care sunt bucuroși să te ajute sau să primească ajutorul tău, din experiența cărora înveți o mulțime de lucruri – unele practice, altele de suflet. Se fac schimburi de hărți sau recomandări de trasee, ești treptat integrat într-o mare familie, ciclismul fiind un sport popular mai ales în Austria și Germania.

Când am plecat la drum am zis așa: „Nu e obligatoriu să reușești, dar ești dator să încerci”, ca pe 10 iulie să mă întâlnesc cu Ioana în Strasburg, dar acest obiectiv l-am privit destul de detașat printr-un filtru cu 3 de „dacă”:

  1. Dacă sănătatea îmi permite – să-ți imaginezi că eu m-am ridicat direct de la calculator, nu am făcut pregătire pentru călătoria asta. Practicam doar înot de întreținere, în special pentru a contracara sedentarismul.
  2. Dacă rezonez cu ce mi se întâmplă pe parcurs – căci nu țineam neapărat să ajung la destinație dacă experiența ajungea să fie prea dificilă sau neplăcută.
  3. Dacă îmi ajung banii – mi-am setat foarte clar în minte că daca ajung la limita banilor, mă urc în primul tren și vin acasă. Nu știam exact la ce să mă aștept.

Cu lucrurile acestea clar stabilite, am plecat împăcat.

„Nu e obligatoriu să reușești, dar ești dator să încerci!”

În fiecare zi, media de kilometri parcurși a fost de 60 km. Nu e mult. Dar să te obișnuiești că urmează să faci asta în fiecare zi timp de o lună jumăte, aici e partea dificila. În realitate, cei 60 de km îi acopeream în 4 ore de pedalat efectiv pe bicicletă, iar în restul timpului activ dintr-o zi cercetam împrejurimile, făceam poze, vizitam obiectivele turistice consacrate, vorbeam cu oamenii de la care aflam diverse picanterii locale sau, pur și simplu, mă ocupam de partea de logistică.

01.Ungaria-Florin-Bran

Am considerat Ungaria ca un teren propice pentru a-mi testa limitele (cea mai lungă distanță parcursă într-o zi, 154 km), pentru a testa noutatea echipamentului și lipsa mea de experiența cu o bicicletă echipată de drum lung. Spre exemplu, pentru că bicicleta nu era bine echilibrată, când treceam de 15km/h cadrul începea să trepideze și în primul moment am avut impresia că e o defecțiune tehnică, dar după câteva încercări de a redistribui bagajele cât mai echilibrat pe cele două părți ale bicicletei problema s-a rezolvat.

O altă provocare a fost să circul prin Ungaria, mare parte pe drumurile publice, o experiență aproape la fel de grea ca și în Romania. Totuși soferii acolo sunt ceva mai atenți și mai răbdători cu bicicliștii. Ospitalitatea este și în Ungaria un obicei larg răspândit, de care m-am bucurat de-a lungul întregii rute: Tokaj, Miskolc, Hollókő, Esztergom, Sopron.

02.Ungaria-Florin-Bran

Tot aici am învins cele mai multe frici: una din ele era legată de comunicare, nefiind vorbitor de maghiară, alta de condiția fizică pe care am dobândit-o din mers pe traseul ales intenționat prin partea munților Bükk – frica de a nu găsi ritmul adecvat și confortabil pentru pedalat timp îndelungat. Tot aici mi-am redobândit familiaritatea cu o nouă rutină zilnică, cu simpatia si spontaneitatea localnicilor… așadar au mai căzut și unele mituri mai puțin optimiste despre Ungaria. Mie mi s-a întâmplat ca oamenii care mi-au ieșit în cale să fie extraordinari. Am pățit când eram încă cu americanul pe același traseu, să ne oprim într-o poartă să mâncăm o banană. Și nu-ți spun că o ieșit unguru’ cu slănină și pălincă și nu ne-o lăsat până nu am intrat în casă, și ne-o pus la masă, deși nu ne înțelegeam în nicio limbă, noi nu știam ungurește, el nu știa altă limbă, dar am priceput de minune cum stă treaba… (n.n. Uneori Florin trece de la limba română literară la o moroșană faină de tot, pe care am lasat-o în text pentru culoare și gust.)

03.Austria-Esenstadt Viena-Florin-Bran

Ungaria am părăsit-o prin Sopron, un oraș cochet, în apropierea căruia s-a petrecut prima breșă în cortina de fier a blocului comunist, în timpul Pan-European Picnic. Am intrat în Austria pe un traseu ușor, rezervație naturală Neusidlersee, după care am continuat cu Rust – Eisenstadt – Wien – Kreuzenstein – Tulln – Sankt Pölten – Krems – Melk – Amstetten – Au an der Donau – Linz – Eferding – Schaunberg – Freizell. Prin Austria, mi-a fost foarte confortabil, lucrurile păreau că merg într-un ritm normal, iar ca turist a dispărut treptat bariera de comunicare. De exemplu, mă opream să caut ceva în bagaje și lumea ce trecea pe pista specială de bicicliști, se oprea, intra în vorbă și mereu politicoși te întrebau: Ai vreo problemă?, Te pot ajuta cu ceva?, Ai nevoie de ceva?. Am simțit o solidaritate în rândul cicliștilor, așa cum am văzut la noi, în special în comunitățile de motocicliști.

05.Austria-Matthausen Linz-Florin-Bran

În Austria, putând relaționa mai ușor cu oamenii, am început să merg mai mult după interes decât după plan, am făcut ocoluri destul de mari, dacă vedeam pe hartă sau citeam despre un oraș ceva care mă făcea să vibrez, îmi schimbam traseul. Așa mi s-a schimbat atitudinea față de călătoria asta. Dacă până atunci îmi era foarte bine și confortabil să îmi respect programul, am simțit planificarea ca o mică povară. În Linz, a fost momentul de cotitură al modului în care am abordat toată excursia. Am întâlnit acolo niște oameni extraordinari prin intermediul gazdei mele, o austriacă la care mai era un cuplu simpatic din Țara Galilor, care călătoreau cu rucsacul în spate și, povestind cu ei, mi-am dat seama că nu mai vreau să stau legat de un traseu prestabilit de mine cu ceva timp în urmă. Programarea are avantajele ei, dar și multe dezavantaje; am simțit că nu e nevoie neapărat să le am pe toate asigurate și că e timpul să improvizez… iar atitudinea aceasta te provoacă și te scoate și mai mult din zona precarului confort abia dobândit. Am prins curaj și, dat fiind că nu a fost nimeni prezent cu un sfat „bun” care să mi-l diminueze cu argumente, am intrat temerar în etapa spontană a călătoriei. Am întrebat-o pe gazda mea de care tocmai povesteam, care ar fi cel mai fain loc ce l-aș putea vedea, iar ea mi-a sugerat căldările Dunării (der Donausteig), care includ și ultima parte virgină din traseul Dunării de prin Germania și Austria… uite așa eram brambura în lume și nici nu mai aveam niciun plan clar, dar abordarea aceasta s-a dovedit a fi mult mai reconfortantă.

07.Austria-Donnausteig-Florin-Bran

La un moment dat, am intrat în vorbă pe malul Dunării cu niște pescari foarte simpatici, ne-am întins la o poveste, am simțit că sunt obosit și, la un moment dat, i-am întrebat: Unde dorm la noapte? Mi-au spus că au de gând sa înnopteze acolo… iar eu am presupus că vor campa în cort, dar „Nu, nu, nu, chiar sub cerul liber!” m-au asigurat ei pe un ton atât de confortabil încât am început să număr câte stele avea locația și, dat fiind că cerul era senin, mi-am dat seama că alegerea lor era cea mai potrivită. Asta a fost o ocazie foarte bună să văd cum e să dormi sub cerul liber pe un izolir, în sac de dormit, pe malul Dunării, să fii legănat de zgomotul valurilor; așa că mi-am retrăit admirația din copilărie pentru Winnetou. Foarte idilic… până ce au apărut gâzele zburătoare. Feeria s-a destrămat instantaneu căci mi-am dat seama că nu prea am șanse să dorm din cauza lor; la probleme complicate, soluții simple: mi-am pus casca pe față ca o mască și am dormit buștean.

Genul acesta de spontaneitate a adus un plus mare excursiei. Mă bucur că am avut curajul să las planurile deoparte și să mă las dus de ce mi se întâmplă, fără să uit totuși că pe 10 iulie aveam întâlnire cu Ioana, fie la Strasbourg, fie acasă la Baia Mare.

04.Austria-Tulln Sankt-Poelten-Florin-Bran

În Austria, am văzut cea mai veche școală ce a funcționat neîntrerupt din 1389. Când am ajuns acolo, era pe la ora 11, în clădirea unei mănăstiri cocoțate pe un pinten de stâncă pe malul Dunării, ca un mini castel cu fortificații, iar înauntru, în acea școală, erau copii de grădiniță care cântau… a fost extraordinar să văd atâta tinerețe și viață într-un loc atât de vechi; orașe săpate în stâncă, văi și râuri, creste împădurite și în același timp provocatoare. În căldările Dunării, la un moment dat nu am mai găsit cazare: aici era codrul, dincolo era Dunărea, nici țipenie de om, oboseală mare… am pus cortul și am dormit. În schimb a doua zi, către trecerea de frontieră cu Germania, am ajuns tot pe înserate la un mic restaurant (Biergarten) și, după ce am comandat mâncarea, doamna, vorbareață și prietenoasă, m-a întrebat dacă am unde dormi și m-a invitat, dacă doresc, să pun cortul pe peluza din față, iar la ora închiderii mi-a lăsat cheia de la intrarea secundară ca să am acces la baie și s-a dus liniștită acasă, fără să-și facă griji inutile că puteam cotrobăi în toată cladirea. Puțin mai târziu, a sosit un italian, biciclist și el, un tip simpatic care lucra în Bruseless și mergea acasă: urma să treacă Alpii, cu bicicleta. A fost reconfortant să povestesc cu el și să văd că sunt și alții mai nebuni ca mine…

08-Germania-Passau-Florin-Bran

Urmând cursul Dunării, granița dintre Austria și Germania a fost un alt semn de normalitate: frontiera era marcată de o tablă, un pic ruginită, îndoită și nimic mai mult. Prima destinație din Germania mi s-a potrivit foarte bine, Passau. Un oraș foarte colorat printr-un mediu studențesc, cu tradiție, cu cea mai mare orgă din lume și cu avantajul de a fi poziționat la confluența a trei râuri, într-o zona deluroasă. Aici am avut bafta să fiu și inițiat de gazda mea, un masterand la drept, în mentalitatea nemțească. Mi-a prins foarte bine contactul ăsta cu un neamț autohton, deschis la povești mai de profunzime. Și așa a mai căzut un mit, că nemții sunt foarte reci. Da, sunt foarte calculați. Și punctuali. Am constatat (nu neapărat în perioada călătoriei) că în Germania, dacă ai o întâlnire nu prea contează că te duci în șlapi și halat de baie sau în costum, ci mai degrabă contează să ajungi la timp. Oricum ei pun preț pe ce ai la mansardă, nu pe cât ți-e grădina de frumoasă.

10-Germania-Florin-Bran

Apoi am văzut mai multe orase: Straubing, Wörth a.d.Donau, Regensburg, Essing, Hilpoltstein, Cadolzburg, Ansbach, Rothenburg o.d.Tauber, Rot am See, Schwäbisch Hall, Heilbronn, Zaberfeld, Eppingen, Knittlingen, Maulbronn, Rastatt, Karlsruhe, Ettlingen, Rastatt, Kehl și, în final, Strasbourg… Fiecare cu un specific anume: Rothenburg ob der Tauber – unde am ajuns datorită istoriei, fiind unul dintre primele orașe care a capitulat și care a fost cruțat de bombardamente în al Doilea Război Mondial, și datorită filmelor celebre turnate pe-acolo; în Essing am mai văzut probabil ca unul dintre cele mai lungi poduri suspendate din Europa pe structură de lemn, aproape 100 m, și care se comporta ca un organism viu care se mișcă și trosnește la bătaia vântului; Hilpoltstein este orașul cu cel mai vechi club muzical din lume, fondat în 1552, și cu una dintre cele mai vechi case (construită în 1358), încă locuita. Maulbronn – unde se află cea veche abație la nord de Alpi de pe la 1100, deschisă publicului și foarte bine conservată atât în incinta bisericii, cât și în afara ei; în zonă se mai păstrează din vechile tradiții și meșteșuguri. La noi acasă, bisericile vechi erau împărțite în două părți, partea de dinainte pentru bărbați, cea din spate pentru femei. Ei, aici biserica era împărțită tot în două părți doar că partea din față era pentru bogați și cea din spate pentru cei mai săraci. În Germania, Austria am simțit realmente bogăția moștenirii culturale, concentrată într-o experiență limitată în timp, de o succesiune a locurilor…

Deja eram relaxat când am ajuns la Heilbronn, aveam timp suficient până la final de călătorie, am venit mult de-a lungul Dunării, explorând Karlsruhe și Baden-Baden și bucuria cea mare a fost când am ajuns la Strasbourg pe 10 iulie, așa cum mi-am propus.

16-Germania-Florin-Bran

Cu ce am rămas din călătoria asta? Cu un soi de atitudine și deschidere vis-à-vis de nou, de neprevăzut. Mi-am dat seama că nu există, teoretic, o problemă care să nu-și găsească o soluție în final. Chiar și timpul poate aduce una dintre ele: adică, uneori e prea târziu ca să o mai rezolvi… Apoi micile frici: de a călători singur în locuri necunoscute, uneori fără semnal GSM sau cu acumulatorul mobilului descărcat, de a nu avea checkin-ul făcut, de a fi în medii noi, de a (nu) avea încredere în oameni… Treptat mi-am dat seama că sunt un „constructor” priceput la a-mi monta propriile barierele și suficient de curios și perseverent mai apoi în a le și demonta.

„Nu există, teoretic, o problemă care să nu-și găsească o soluție în final…”

G.H.: Cum de ai ales bicicleta ca și mijloc de transport și nu altceva?

F.B.: Vă povesteam puțin mai devreme despre Serghei, cum făcuse turul lumii pe bicicletă și cum acesta a fost primul meu contact cu ideea. El a trecut prin Rusia, Afganistan, Pakistan, a traversat Mongolia, deci multe zone conflictuale la acel moment, apoi Africa de la sud la nord și Americile. Experiența lui a fost cu totul altceva… În 2011, atunci când am vorbit cu Serghei, am avut acces la informație, probabil s-a făcut un declic fulgerator (cu specific ardelenesc), căci abia în 2014, când am simțit eu că e momentul să fac altceva, călătoria cu bicicleta a fost prima idee care mi-a venit în minte.

G.H.: Am auzit așa de multe lucruri pe care le-ai trăit intens pe parcursul acestei călătorii și mă întrebam ce pasiune ai tu, Florin?

F.B.: Pasiunea pentru provocare. M-am trezit la un moment dat prins în du-te-vino-ul ăsta cotidian și mi-am dorit să-mi provoc un pic starea asta, să văd ce se întâmplă dacă rup tot și plec pentru un timp, în călătoria asta neconvențională. Ce se întâmplă dacă stau departe un timp de mediile de socializare, care erau un alt aspect ce își puseseră puternic amprenta asupra vieții mele înainte. M-a împins o pasiune mai aparte: pasiunea pentru viața simplă, obișnuită. Și poate că nu aș numi-o pasiune, cât dorință de a vedea cum este să trăiești mai mult și să afișezi mai puțin (în mediul online) ceea ce trăiești.

M-am străduit pe tot parcursul călătoriei să rămân onest față de mine: să mă întreb dacă mai pot, dacă mai vreau, dacă vibrez cu ceea ce văd, trăiesc acum? Atingerea obiectivului nu a fost atât de importantă. Niciodată nu m-am gândit că e obligatoriu să ajung la Strasbourg. Erau și alte variante pe care le puteam adopta. Am avut mereu în background pe cei 3 „dacă”: sănătatea, dispoziția și banii. Drumul a fost mai important, iar realizarea obiectivului a fost o întâmplare… fericită.

G.H.: Noi avem o întrebare pentru toți cei cărora le luăm interviuri: ce ai recomanda cuiva care este în căutarea unei pasiuni?

F.B.: Să încerce să experimenteze, să își urmeze visurile și să fie răbdători cu pasiunile lor. Să aibă curajul ăsta, pentru că din punctul meu de vedere o pasiune nu e constantă, evoluează odată cu noi. Și atunci, cu cât ai curajul să experimentezi mai mult, cu atât te îmbogățești mai mult. Ești dator să încerci ori de câte ori dorești, să te reinventezi, dar nu este obligatoriu să reușești.

„… să fim răbdători cu pasiunile noastre. (…) O pasiune nu e constantă, evoluează odată cu noi.”

Alte video-uri de pe parcursul călătoriei pot fi văzute aici: săptămâna #2săptămâna #3, săptămâna #4, săptămâna #5săptămâna #6&#7.


Interviuri-cu-oameni-pasionati-2016

Munca de trainer ne aduce aproape de mulți oameni, ne lasă să îi descoperim dincolo de activitatea lor de zi cu zi. Așa am aflat că mulți dintre ei au pasiuni: unele legate de munca lor, altele mai personale. Și cum anul 2016 în ATU este declarat anul pasiunii, am început un nou proiect din categoria beyond training, proiect prin care dorim să vă prezentăm oameni obișnuiți și pasiunile lor – sub forma unor Interviuri cu oameni pasionați

foto: arhiva personală Florin BRAN