Provocarea de weekend #13

Inventarul prieteniilor

Caut persoanele care să mă iubească nu în ciuda
defectelor și vulnerabilității mele, ci datorită lor.
Caut prietenii care îmi sunt alături
și înoată împreună cu mine spre adâncimi.

Brené Brown

Adesea, avem tendința de a ne uita în primul rând la ce primim de la alții și abia apoi la ce oferim celorlalți. Te provocăm să te gândești la persoanele pe care le consideri/simți că-ți sunt prieteni și să răspunzi la grila de întrebări de mai jos pentru fiecare în parte:

  1. Îți dedic o parte din timpul meu.
  2. Te ascult – te ascult fără să te fac să te simți ca și cum te-ai afla în fața unui juriu.
  3. Îți amintesc mereu că ai puncte forte.
  4. Te ajut să te vindeci când ești rănit.
  5. Îți spun adevarul când asta te ajută; și nu-l spun când nu îți folosește la nimic.
  6. Îți arăt prin comportament, ton și zâmbet că e important să te simți în singuranță, confortabil, în largul tău.
  7. Îți arăt că regret când te-am jignit; te las și pe tine să îmi arăți că îți pare rău dacă m-ai jignit.
  8. Nu profit de tine. Niciodată.
  9. Îți fac mici surprize.
  10. Găsesc cuvinte care fac apel la tot ce e mai bun în tine.
  11. Te las să plângi când simți nevoia.
  12. Te încurajez să-mi spuni adevarul și să recunoști când îți e frică.

Da, îți sunt prieten.

În varianta originală (vezi mai jos Inspirație), aceste întrebări sunt formulate astfel încât să privim la ce primim și ce fac ceilalți pentru noi. E și aceasta o variantă prin care putem continua provocare, însă am considerat că e mai valoros să ne gândim mai întâi la ce anume oferim noi în fiecare dintre relațiile de prietenie pe care le avem (eu –> ție). Îți recomandăm să găsești răspunsurile și invers (tu –> mie) – respectiv privind la ce anume primești.

Îți dorim să poți să închei cu: Da, îmi ești prieten. Și am nevoie de tine.

Inspirație: Anderson, Walter (2007). Curs practic de încredere. Ed. Curtea Veche (pp. 133 – 134).


Provocarea-de-weekend

La final de săptămână, venim cu o idee de exercițiu, joc sau activitate prin care te încurajăm să-ți acorzi câteva minute de relaxare, care să te ajute să descoperi lucruri noi despre tine, despre pasiunile tale sau despre ceea ce se află în jurul tău!

Accepți provocarea?

Training Operațional

Trainingul Operațional este un program integrat, complex și continuu de pregătire și motivare, ce se adresează echipelor care intră în contact direct cu clientulProgramul se desfășoară în proporție de 80% la locul de muncă al participantului, iar restul de 20% se desfășoară în sala de training.

De ce este nevoie de Trainingul Operațional?

Imaginea oricărei companii este construită și influențată de comportamentul și atitudinea angajatului care intră în contact direct cu clienții. Cifrele de vânzari sunt de asemenea influențate (pozitiv sau negativ) de comportamenul și atitudinea echipelor de vânzări din teren/locații.

Principala noastră preocupare este de a pregăti și motiva fiecare om care intră în contact cu clienții și este responsabil de imaginea companiei prin dezvoltarea, menținerea și îmbunătățirea de competențe și abilități specifice.

Training-operational-beneficii

Abordare

Trainingul Operațional este gândit sub forma unui kit de intervenție și dezvoltare prin care, în funcție de nevoile și obiectivele organizației – concepem, adaptăm și alegem tehnicile, metodele și instrumentele de lucru potrivite, customizându-le pe specificul companiei și al businessului:

  • Program complex de analiză de nevoi
  • Program de „Client misterios”
  • Training la sală
  • Program de integrare a noilor veniți
  • Activități de observare-corectare la locul de muncă
  • Coaching individual
  • Chestionare de motivare și satisfacție
  • Organizarea de competiții interne pentru motivarea angajaților
  • Evaluarea competențelor necesare în interacțiunea cu clientul
  • Suport electronic de testare a cunoștințelor
  • Sistem de evaluare și încadrare a angajaților din punct de vedere training
  • Sistem de raportare

În plus, în demersul nostru, avem permanent în vedere că fiecare persoană are cunoștințe, aptitudini și comportamente diferite și va fi tratată prin acest program individual, în funcție de aceste caracteristici.

De ce noi?

  • Acțiuni adaptate și modelate atât pentru organizație, cât și pentru fiecare individ inclus în program
  • Agreăm împreună cu clientul indicatori de performanță și urmărim realizarea lor
  • Programe dezvoltate și adaptate continuu, în corporații internaționale
  • Echipă de traineri cu peste 15 ani de experiență în retail
  • Acoperire națională

Training-operational-procesul

[widgetkit id=81]

Provocarea de weekend #12

Producerea „Elixirului vieții” 

Endorfinele sunt numite „Elixirul Vieții”. Pentru a ajuta la deblocarea endorfinelor din corpul tău, îți propunem o variantă simplă și la îndemână: gândește-te la o experiență frumoasă (poate o vacanță preferată, o pădure, o grădină liniștită, un fel de mâncare ce ți-a plăcut) sau la un moment special pe care l-ai trăit. Fă o pauză și bucură-te de amintiri. Lasă sentimentele pozitive să curgă prin corp.

Endorfinele sunt substanțe biochimice, descoperite în anii 1970, fiind similare din punct de vedere chimic cu opiul și morfina, dar de 1000 de ori mai puternice.

E important de știut că endorfinele:

  • nu creează dependență și nu sunt dăunătoare
  • sunt produse în mod natural în organism
  • creează plăcere fizică și înlătură durerea
  • ajută la vindecarea rănilor și a bolilor
  • stimulează sistemul imunitar
  • creează sentimente de bunăstare, euforie și fericire!

Propune-ți să-ți acorzi timp în fiecare zi pentru a te concentra pe una sau două surse care te ajută în declanșarea și eliberarea endorfinelor în corp. Poți astfel valorifica momentele în care aștepți la coadă sau stai la semafor.

12 Endorphins-Loretta-Breuning

Inspirație: Gillian Burn (2004). The Energy & Well-being Pocketbook (pp. 18 – 19)
Foto: Loretta Breuning, PhD (2014). Meet Your Happy Chemicals: Dopamine, Serotonin, Endorphin, Oxytocin


Provocarea-de-weekend

La final de săptămână, venim cu o idee de exercițiu, joc sau activitate prin care te încurajăm să-ți acorzi câteva minute de relaxare, care să te ajute să descoperi lucruri noi despre tine, despre pasiunile tale sau despre ceea ce se află în jurul tău!

Accepți provocarea?

Maratonul Internațional Cluj 2016

Duminică, 10 aprilie 2016, pentru al patrulea an consecutiv, am fost prezenți cu entuziasm la Maratonul Internațional Cluj-Napoca

Echipa ATU a fost reprezentată cu determinare și persevernță de: Radu MĂRINCEAN la proba de maraton (42 km), de Cecilia GHERLE și Gavril HABA – care au alergat împreună (fiecare 10,22 km) și de Adela HARLIȘCA, care a alergat o tură (10,22 km) la proba de maraton ștafetă.

Maratonul-International-2016

Ne-am bucurat împreună – alergători și susținători – de o zi minunată de primăvară, cu vreme bună, într-o atmosferă energică și înconjurați de oameni determinați și iubitori de mișcare.

Le mulțumim și-i felicităm pe colegii care au reprezentat Echipa ATU!

Câteva fotografii de pe parcursul evenimentului se pot vedea aici. Și un video scurt cu alergătorii noștri aici.  

La Polaca – interviu cu Patrycja Badecka

[Interviuri cu oameni pasionați] – de Gabriela HUM, Director executiv ATU Consulting

Patrycja BADECKA este psiholog în Jelena Gora, Polonia și cotrainer WAPP (World Association for Positive Psychotherapy). Lucrăm împreună la Katowice și, petrecându-ne orele de dincolo de training împreună, am aflat povestea ei și pasiunea pentru diversitate, limba spaniolă și America Latină. A acceptat cu spontaneitate și energie interviul și a fost foarte congruentă pe parcursul lui cu stilul de viață latino-american, pe care îl simți la Patrycja în modul în care vorbește, în modul în care gesticulează, în proactivitatea cu care abordează tot ce face. Și scriam că a fost foarte congruentă cu stilul de viață latino-american pentru că a fost un interviu de două ore în care rolul meu a fost doar să o să o ascult și să o redirecționez din când în când spre tema pasiunii…


Patrycja BADECKA: Am fost prima dată în Ecuador în 2002. Atunci am stat puțin, vreo 10 zile. Dar a fost dragoste la prima vedere… când am ieșit din aeroport și am văzut marea aceea de oameni cățărați pe gardul aeroportului (pentru că în aeroport nu au voie să intre decât pasagerii), strigând numele persoanelor dragi pe care le așteptau… era atât de multă culoare, așa de multă energie, atât de multă spontaneitate încât am fost prinsă imediat de tot ce mă înconjura. Contrastele m-au izbit: aici era Mall-ul cu magazine mari, firme recunoscute, și în față erau femeile indiene care vindeau banane coapte sau ziarul local, strigând cât le ținea plămânii: “El Comercio!, El Comercio!”, sau copiii de indieni, care se agățau de tine cerându-ți bomboane…

Am crescut într-o familie unde părinții ne-au învățat că toți oamenii din lumea asta sunt egali. În Ecuador, am simțit ce înseamnă să fii altfel, să nu fii egal, să fii alb. Când am ieșit din aeroport, am văzut o mare de oameni de altă culoare, unii cu culoare maronie a pielii, alții cu piele neagră… Eu eram albă, Senorita Patricia, mă simțeam ca în telenovelele spaniole. Acolo statutul social e considerat cu atât mai înalt cu cât ai pielea mai albă. Eram cu totul altfel decât ei și mă vedeam de la distanță oriunde aș fi fost. Imaginează-ți cum se vedeau turiștii europeni nordici, blonzi cu ochi albaștri… Efectiv aveam senzația că strălucesc pe stradă de cât erau de diferiți de ceilalți. Iar dacă ești alb, pentru ei înseamnă clar că ești bogat, că ești altfel, te tratează altfel.

Patrycja-Badecka-Panecillo

Am stat cinci ani în Ecuador, m-am căsătorit și am trăit în familia soțului meu, am învățat limba spaniolă în trei luni, ca un copil care atunci învață să vorbească. Imaginează-ți că prima mea profesoară de limba spaniolă era o indiancă care nu vorbea nicio altă limbă decât spaniola. Am învățat limba intuitiv, nu știu cum, dar cumva înțelegeam aproape tot ce îmi spunea. Îmi arăta un obiect și îmi spunea numele, așa știam despre ce vorbește. Soacra mea a mai contribuit la învățarea limbii spaniole. Îmi amintesc cum mergeam pe strada și îmi arăta, ca unui copil: “auto” și îmi arăta masina… Și-mi ziceam, „Da, ca în engleză – auto!”. Apoi îmi arăta “rojo” (roșu)… Și nu știam despre ce vorbește. Dar ea mergea mai departe și îmi arăta “azul” (albastru), “negro” (negru)… „Aha, deci rojo, azul, negro sunt culori!” – îmi ziceam eu… Apoi îmi arăta un câine – “Perro”, zicea ea. Și mă încuraja din semne să spun ce culoare are câinele. “Perro negro” ziceam eu și ea aplauda și mă felicita ca pe copii.

A fost o perioadă tare frumoasă și plină. Azi vorbesc spaniola ca pe limba maternă. Am încercat să fac un curs când m-am întors în Polonia și profesorul mi-a spus că nu are sens, pentru că vorbesc foarte bine. Singura mea problemă e că nu știu să explic regulile gramaticale. Nu știu de ce spun ceva într-un anumit fel. Așa îmi sună mie bine. Cred că asta înseamnă să integrezi o limbă. Așa cum nu știu de exemplu multe reguli gramaticale nici în limba maternă, în polonează. Un alt lucru interesant este că, legat de un anumit domeniu, restaurantul de exemplu, știu multe cuvinte tehnice în spaniolă și în engleză, dar nu le știu în limba mea. Asta pentru că în Ecuador am condus un restaurant și m-am lovit de tot felul de cuvinte și ustensile pe care acasă, în Polonia, nu le văzusem, nu le-am folosit niciodată. Așa că uneori spaniola îmi este mai bogată decât limba maternă.

Patrycja-Badecka-La-Polaca

Restaurantul ăsta, dacă tot veni vorba despre el, se numea inițial “The Dessert Factory” și era al familiei soțului meu. Am început cu prăjituri, un fel de cofetărie, dar am ajuns în doi ani să servim și micul dejun și prânzul. Imaginează-ți că aveam mai mult de 100 de clienți la prânz, pe care trebuia să îi servim în aproximativ o oră și jumătate, cât era pauza de la birou. Deși vorbeam prost spaniolă la început, îmi plăcea să stau la recepție, să interacționez cu ei, să învăt de la ei. După un timp, au început să vorbească despre restaurant ca fiind “La Polaca” – adică „La fata poloneză” așa că am schimbat numele restaurantului după cum îi spuneau clienții. Și La Polaca era acolo, relaționând cu clienții – partea care îmi plăcea cel mai mult, făcând o grămadă de greșeli în comunicare, uneori într-un mod foarte haios. De exemplu, noi stateam în Quito, capitala Ecuadorului, un oraș așezat pe valea Guayllabamba, între două vârfuri muntoase vulcanice ale munților Pinchincha, parte din Anzii Cordilieri. Mi-a fost foarte greu să înțeleg și să rețin diferența dintre “erupciono” = a erupe, legat de vulcani, și “erupto” = a râgâi. Și se amuzau teribil de mine când spuneam că vulcanii râgâie…

Cucurucho

Un alt moment haios a fost de un Paște când pe stradă era un pelerinaj al celor numiți La Cucuruchos (pelerini care se consideră păcătoși și, îmbrăcați special, refac „drumul crucii”). “Mira, mira, il Cucaracha” („Uite, uite, gândacii de bucătărie!”) am strigat eu entuziasmată. A râs tot restaurantul de mine, dar erau așa de acceptanți, de deschiși, de calzi încât nu aveai cum să iei nimic personal cu ei. Asta eram eu și ei mă iubeau!

Știi, energia aia de acolo, spontaneitatea, culoarea – toate sunt cumva din mine. M-am regăsit într-un alt fel stând cu ei. Au două valori importante: credința și fotbalul. Fotbalul e o a doua religie la ei. Când e meci de fotbal important, toată lumea se îmbracă în culorile echipei cu care ține, taximetrele au steaguri cu culorile echipelor, tinerii merg la serviciu cu cămașă și cravată, dar pe dedesubt poți vedea tricoul echipei favorite. E un cult…

„… energia de acolo, spontaneitatea, culoarea – toate sunt cumva din mine. M-am regăsit într-un alt fel stând cu ei.”

Credința, în Polonia e ceva asociat cu seriozitatea și păcatul. Provin dintr-o familie romano-catolică poloneză, tradiționalistă. La noi cine a divorțat nu poate să se recăsătorească. La biserică mergem serioși, îmbăcați frumos, preotul e cel care, cu seriozitate, ne spune câte rele sunt în lumea asta… În Ecuador, în biserică se dansează, se merge în tricou și pantaloni scurți, acolo te bucuri că ești mai aproape de Dumnezeu. Dumnezeu e diminutivat, așa îl aduc cumva mai aproape de suflet. Îi spun Diosito, Jesusito…

Sexualitatea și fidelitatea sunt înțelese cu totul altfel decât în Europa. Soacra mea – de exemplu – are trei băieți cu trei bărbați diferiți și doar cu doi a fost căsătorită. Și asta e ceva natural acolo. Mergi pe stradă și bărbații, de la 16 ani la 90 de ani, fluieră sau sâsâie dupa tine și strigă “Mi Reina” („Regina mea!”). La început era ciudat, mă simțeam insultată, mă întorceam încruntată la ei, mă gândeam „Uite și la moșu ăsta că abia se ține pe picioare și nu mai are dinți în gură și îi arde de fluierat după femei.” Apoi am văzut femeile făcând glume cu ei, am înțeles că nu e nici periculos, nici defăimător ce fac ei, pur și simplu își exprimă admirația față de femeie (ca și concept), în felul lor. Și am început să mă joc și eu cu situațiile astea, să schimb replici, să răspund la provocări. Era un joc spontan, haios.

Gabriela HUM: Cum a fost să te detașezi de cultura ecuadoriană – fizic vorbind, pentru că emoțional aud că ești încă foarte prinsă de ea?

P.B.: Recunosc că nu sunt detașată emoțional de cultura asta. Am plănuit să mă întorc în Ecuator de Crăciun, dar nu s-a putut din cauza unor probleme personale și financiare. Încă țin legătura cu familia mea de acolo. Soacra mea are 11 frați și surori și de toate sărbătorile ne trimitem unii la alții cadouri. De Crăciun este minunat, imaginează-ți că se întâlnesc cu toții, sunt în jur de 50 de persoane împreună. Sper să ajung să merg înapoi în vară și să vizitez locuri pe care, atunci când am stat și am trăit acolo, nu le-am putut vizita, pentru că munceam. Aș vrea să văd Ecuatorul și cu ochi de turist.

Cum a fost detașarea? A fost dificilă. Îmi lipsește… Nu știu cum va fi când mă voi întoarce. Poate acum trăiesc cu o iluzie, cu idealizarea locurilor acelea. Sunt încă în contact cu familia, ne trimitem felicitări de zilele de naștere sau mici cadouri. Ei știu că îmi plac la nebunie “artesania”, lucruri făcute de indieni. Au lucruri foarte colorate, cu foarte multe detalii…

Îmi lipsește energia… Îmi lipsesc extremele pe care le poți trăi acolo. De exemplu, dreptatea și nedreptatea, care conviețuiesc cumva împreună. Poți trăi acolo lucruri care, văzute din perspectivă occidentală, par injuste, dar din interior, trăite și văzute prin ochii lor, sunt drepte și acceptate. Ziua de exemplu are 6 ore, noaptea are 6 ore, tot timpul anului, Ecuador e la Ecuator. Așa e drept, nu? Jumate-jumate. Dar sărăcia oamenilor, a indienilor în special, copiii care cerșesc pe stradă, mie personal mi se părea o nedreptate imensă. La noi în Polonia vezi doar adulți cerșind… Dar copii, nu!

Am trăit și momente grele. Într-o seară, am fost atacată de un copil în parc, cu un cuțit. Lucram ca asistentă a unui profesor la o școală internațională și într-o seară, în drum spre casă, a venit la mine un copil de 11-12 ani și mi-a zis „Dă-mi toți banii pe care îi ai la tine!” și i-am spus „Nu am bani!” și chiar nu aveam bani la mine pentru că nu aveam nevoie de ei la școală. Și m-a amenințat din nou… Și atunci am găsit în mine puterea de a domina situația, de a mă poziționa în rolul de mamă (pentru că în fața mamei niciun bărbat nu mișcă în Ecuador) și i-am strigat “Que estas haciendo? No tengo dinero, ya sabes?” („Ce faci? Nu am bani la mine, înțelegi?!”), dar într-un fel care l-a dus din rolul de agresor în cel de copil și a luat-o la fugă… Am înțeles atunci că spontaneitatea are și fața ei umbroasă, că poate fi periculoasă, copilul astă, spontan, putea să-mi curme viața… Dar ăsta e Ecuadorul – azi trăiești la maxim, cu tot ce poți, mâine s-ar putea să nu mai fii… Poți vedea toate lucrurile astea ca provocări, ca experiență din care înveți, dar le poți lua și ca experiențe pe care nu-ți mai dorești să le trăiești (să vezi țara asta murdară, periculoasă, oamenii necivilizați). Pentru mine nu știu de ce, țara asta e ca o pasiune, mă fascinează, o iubesc, iubesc oamenii, felul lor de a fi, locurile.

Trăind într-o cultură atât de diferită, am realizat cât de tare suntem absorbiți de propria cultura, de lucrurile pe care le considerăm „normale”… În Ecuador, am trăit situații în care, cu „normalitatea” mea, eu eram cea ciudată.

„Pentru mine – nu știu de ce, țara asta e ca o pasiune, mă fascinează, o iubesc, iubesc oamenii, felul lor de a fi, locurile.”

Patrycja-Badecka-Part-of-my-Ecuadorian-Family

Pe de altă parte, sunt foarte deschiși la alte culturi. Am dus cu mine tradiția polonează și le-am arătat câte ceva din ea. La noi de exemplu de Crăciun, de Paște, familia se întâlnește la masă și petrece toată ziua mâncând și povestind, în jurul mesei. Mâncarea este una dintre valorile importante în Polonia, bineînțeles datorită istoriei noastre comuniste când nu găseai de mâncare, din cauza iernii când, dacă nu ai pus ceva deoparte, poți muri de foame. În Ecuador, mâncarea nu e o valoare pentru că, oricât ai fi de sărăc, mereu vei găsi o banană sau alte fructe să mânânci. Într-un an, am pregătit ziua de Paște după tradiția catolică polonează și a fost foarte interesant pentru ei să stea cu toții la masă 4-5 ore, surprinși că pot vorbi, că împărtășesc în timp ce mânâncă. La ei, pentru că o familie are foarte mulți membri – uneori la soțul meu în familie ne adunam 40-50 de oameni – nu ai cum să pui masa pentru toți, așa că mâncarea e undeva deoparte, ca un bufet suedez, fiecare merge cu farfuria, își ia ce dorește și își găsește un colțișor unde poate mai vorbește cu 1-2 persoane.

O altă experiență drăguță a fost când am primit primii musafiri în casa noastră, după ce ne-am căsătorit. În cultura poloneză, când vine cineva la tine pregătești ceva, orice, măcar o cafea, un ceai dacă nu o prăjitură sau altceva dulce. I-am spus lui Fernando că vreau să pregătesc ceva pentru musafiri și s-a uitat cu ochii mari la mine și m-a întrebat „Dar pentru ce?”. Atunci mi-am zis „O, Doamne, și eu m-am măritat cu omul ăsta așa de necivilizat…”. Până am înțeles că e doar o diferență între culturi.

Azi înțeleg cum numele unor concepte poate fi același, toți vorbim despre dreptate, despre politețe, despre sexualitate, dar conținutul conceptelor pe care le avem și cu care operăm zi de zi poate fi complet diferit. Iar ca să ne înțelegem unii pe alții e nevoie să vorbim despre conținuturile cu care operăm, să le înțelegem dincolo de cuvinte.

„numele unor concepte poate fi același (…), însă ca să ne înțelegem unii pe alții e nevoie să vorbim despre conținuturile cu care operăm, să le înțelegem dincolo de cuvinte.”

G.H.: Pentru mine e interesant cum te-ai născut și ai crescut într-o familie unde ai învățat că toți oamenii sunt la fel și ai ajuns să trăiești în mijlocul acestei diversități și a multiculturalismului.

Patrycja-Badecka-tortoise-Galapagos-Islands

P.B.: Convingerea asta transmisă de părinții mei, că „toți suntem la fel” are rădăcini mai vechi în genealogia familiei mele… Îți spuneam cu ceva timp în urmă că familia mea are rădăcini în România, bunica mea s-a născut la Solca, lângă Suceava. În perioada Imperiului Austro-Ungar, bunica spunea că a fost perioada în care, acolo, în Bucovina, trăiau împreună o grămadă de națiuni: erau slovaci, austrieci, maghiari, polonezi, ucrainieni și români, bineînțeles. Bunica vorbea germană, română, rusă, engleză. Era și acolo diversitate și multiculturalism. Apoi bunica s-a căsătorit cu un polonez și a plecat spre sudul Poloniei. Dacă mă uit la familia mea de acum, mama e în Polonia, fratele ei e în USA căsătorit cu o americancă, o soră a ei este în Germania, căsătorită cu un neamț, eu am fost căsătorită cu un ecuadorian, fratele meu mai mare e în Irlanda și are o parteneră chinezoaică, celălalt frate, înainte de a muri a trăit în SUA… Mama mereu făcea glume că fratele mai mic se va căsători cu o negresă și ea va avea nepoți internaționali. Știu că asta e o glumă, dar ce pot spune clar este că mereu am simțit în familia mea aceasta acceptare necondiționată a diversității. Poate că asta m-a și împins la o căuta și m-a făcut să mă simt atât de „acasă” în Ecuador.


Într-o țară catolică precum Polonia, unde oamenii sunt cumpătați la vorbe și fapte, Patrycja aduce culoare și energie. Pasiunea ei pentru stilul latino-american se simte și se vede în gesturi, în îmbrăcăminte, în bijuterii, în accent și ton. Vă puteți imagina limba slavă vorbită cu accent spaniol? Când nu găsește un cuvânt în engleză, îl spune prima dată în spaniolă și abia apoi în poloneză. Ascultă Pasillo și e îndrăgostită de Il Divo. Se pierde adesea în filmele lui Almodovar, Guillermo del Toro și Juan Jose Campanella. Patrycja „respiră și transpiră” stil latino-american, trăindu-și pasiunea în fiecare zi.


Interviuri-cu-oameni-pasionati-2016

Munca de trainer ne aduce aproape de mulți oameni, ne lasă să îi descoperim dincolo de activitatea lor de zi cu zi. Așa am aflat că mulți dintre ei au pasiuni: unele legate de munca lor, altele mai personale. Și cum anul 2016 în ATU este declarat anul pasiunii, am început un nou proiect din categoria beyond training, proiect prin care dorim să vă prezentăm oameni obișnuiți și pasiunile lor – sub forma unor Interviuri cu oameni pasionați

foto: arhiva personală Patrycja BADECKA
Cucuruchos – via

Provocarea de weekend #11

Chestionarul lui Proust 

Listă necesar:

– o coală de hârtie
– un instrument de scris
– întrebările de mai jos

Oare ai avut sau ai completat în copilările oracole – acele caiete personalizate, care mergeau din mână în mână și în care răspundeam în scris la fel de fel de întrebări? Ei bine, provocarea din acest weekend se aseamănă mult cu acel gen de auto-prezentare așa că te invităm să te gândești și să răspunzi spontan la fiecare afirmație de mai jos – afirmații/idei ce fac parte din cunoscutul „chestionar a lui Proust”. 

  1. Principala mea trăsătură:
  2. Calitatea pe care doresc să o întâlnesc la un bărbat:
  3. Calitatea pe care o prefer la o femeie:
  4. Ce prețuiesc mai mult la prietenii mei:
  5. Principalul meu defect:
  6. Îndeletnicirea mea preferată:
  7. Fericirea e pentru mine:
  8. Care ar fi pentru mine cea mai mare nenorocire:
  9. Dacă nu aș fi eu, mi-ar plăcea să fiu:
  10. Locul unde aș vrea să trăiesc:
  11. Culoarea mea preferată:
  12. Floarea care îmi place:
  13. Pasărea mea preferată:
  14. Prozatorii mei preferați:
  15. Poeții mei preferați:
  16. Eroinele mele preferate din literatură:
  17. Eroii mei preferați din literatură:
  18. Compozitorii mei preferați:
  19. Pictorii mei preferați:
  20. Eroii mei preferați din viața reală:
  21. Numele preferat:
  22. Ce urăsc cel mai mult:
  23. Calitatea pe care aș vrea să o am din naștere:
  24. Cum aș vrea să mor:
  25. Starea mea de spirit actuală:
  26. Greșelile care-mi inspira cea mai mare indulgență:
  27. Motto-ul meu:

Cum a fost? Răspunsurile le-ai găsit ușor sau ai avut nevoie de timp de gândire pentru unele dintre afirmații? Ai aflat lucruri noi despre tine prin acest exercițiu?

Spre deosebire de oracole, răspunsurile pe care le-ai dat aici sunt în primul rând pentru tine; sunt de fapt niște răspunsuri pe care ți le-ai dat. 


Provocarea-de-weekend

La final de săptămână, venim cu o idee de exercițiu, joc sau activitate prin care te încurajăm să-ți acorzi câteva minute de relaxare, care să te ajute să descoperi lucruri noi despre tine, despre pasiunile tale sau despre ceea ce se află în jurul tău!

Accepți provocarea?

Curajul de a avea încredere începe cu noi înșine

de Gabriela HUM, Director executiv ATU Consulting

Încrederea în sine este un atu indispensabil în fața încercărilor și
dificultăților cotidiene, într-o societate în care înving cei combativi.
Ea oferă un sentiment de siguranță interioară,
indispensabil pentru a ne simți în regulă cu noi înșine și pentru a reuși.
Marie Haddou

Auzim adesea vorbindu-se despre concepte ca încrederea în sine, stima de sine, imaginea de sine. Le folosim frecvent și ni se par poate firești. Preocuparea și interesul pentru acestea este crescut, cu atât mai mult am ales să abordăm aceste teme și în cea de-a doua întâlnire dedicată consilierilor pentru dezvoltare personală din cadrul proiectului ATU Luni de poveste. În continuare, vă invit să vedem împreună o perspectivă a psihologilor americani și europeni despre aceste concepte și modul în care ele sunt legate unele de altele.

În primul rând, toate conceptele amintite sunt urmate de cuvântul „sine”. Din perspectivă psihodinamică, sinele reprezintă personalitatea noastră, structura de bază a aparatului nostru psihic, compusă din elemente – unele înnăscute, altele care se construiesc pe parcursul vieții noastre. Această structură se finalizează de construit undeva în jurul vârstei de 25 de ani, iar forma și componența ei este unică, stabilă și se modifică mai puțin dramatic după această vârstă. Sinele are două fațete numite în egleză “I” și “Me” („eu” și „mine”), ele reprezentând modul în care ne raportăm la noi, respectiv la ceilalți și la lume. Putem spune așadar că Sinele este compus din Eul cunoscător (“I/„Eu”) – cel care se uită spre sine prin intermediul unor lentile proprii și Eul ca obiect al cunoașterii (“Me”/„Mine”) – cel care se lasă cunoscut celorlalți, lumii.

Conceptul de stimă de sine a fost descris pentru prima dată de William James în 1890 (Hewitt, 2005) ca și componentă afectivă/emoțională a sinelui. Unii autori consideră că stima de sine are trei ingredinte, fiecare ingredient având în spatele său un verb:

  1. Iubirea/acceptarea de sine (a fi)
  2. Concepția despre sine (a avea)
  3. Încrederea în sine (a face)

Stima de sine, dincolo de componeța ei (cele trei dimensiuni amintite anterior), are și o dinamică reprezentată de modul de dozare și relaţia dintre cele trei ingrediente.

1. Iubirea/acceptarea de sine (A FI) – a-mi da voie să fiu:

Înțelepciunea se învață în trei moduri: prin reflecție – cel mai nobil mod; prin imitație – cel mai simplu mod; prin experiență – modul cel mai dureros.
Confucius

Iubirea de sine este o voce interioară care ne spune că suntem demni de iubire și respect, este necondiționată în ciuda defectelor și a limitărilor proprii, nu depinde de performanţele noastre, nu ne ferește de durere și de indecizie, în schimb ne apără de suferință și de disperare. Iubirea de sine este considerată de Marie Haddou și alți autori „Soclul” stimei de sine, elementul cel mai profund si cel mai intim al fiecăruia dintre noi. Ea depinde de „hrana afectiva/emoțională” primită în copilaria noastră (tipul de atașament dezvoltat în relația cu persoana/persoanele semnificativă/e, participantă/e la creșterea și dezvoltarea noastră). Iubirea de sine poate fi învățată.

Forma de atașament dezvoltat în copilărie nu este unică și de neschimbat. Pe parcursul vieții, putem întâlni persoane care să ne fie persoane de referință (partenerul de viață, profesori, mentori etc.) și alături de care să trăim un atașament securizant și să învățăm să ne iubim pe noi înșine.

2. Concepția despre sine (A AVEA) – a mă accepta cu calități și defecte:

Căutam mereu putere și încredere în afara mea, dar acestea vin dinăuntru. Erau acolo dintotdeauna.
Anna Freud

Concepția despre sine reprezintă conștientizarea și acceptarea faptului că suntem deţinătorii calitaţilor și defectelor noastre. A fi conștient de capacitățile proprii ne ajută în a le folosi și a ne găsi un drum în viață, în care să punem aceste capacități în slujba noastră. A fi conștient de limitările proprii și a le cunoaște, a le accepta, a ne opri din luptă de a le schimba (dacă ele sunt de neschimbat) sau din lupta de a le ascunde – acest fapt ne poate orienta spre găsirea de soluții legate de modul în care le putem folosi pentru a crește, pentru a ne dezvolte, a le integra în sensul vieții noastre. Vă invit să vizionați secvențe din discursul unui om ce si-a depășit limitările folosindu-le în favoarea lui aici.

De asemenea, ne putem descoperi pe parcursul vieții puși pe hold, împlinind vise ale părinților noștri, unele având foarte puțin de a face cu capacitățile noastre. Întrebarea este dacă noi știm ce am visat să fim, dacă știm ce capacități și limitări avem? Uneori ne descoperim „împovărați cu misiuni” neîmplinite de părinții noștri sau misiuni în care părinții noștri cred foarte mult, preluându-le la rândul lor de la părinții propri, misiuni ce ne-au fost transmise transgenerațional.

Nu este necesar să împlinim visele celorlalți. Întrebarea este dacă știm care sunt visele noastre și dacă le acceptăm sau copilaria ne-a fost influențată de ceea ce au vrut alții pentru noi sau de lupta împotriva viselor celorlalți proiectate pe noi.

Sursele principale ale concepției despre sine sunt introspecția, perceperea propriului comportament, informațiile oferite de ceilalți și rememorările autobiografice. Concepţia de sine pozitivă reprezintă o forţă interioară ce ne permite să ne bucurăm de șansa noastră. Modul în care ne dezvoltăm convingerea de noi se datorează în principal:
– mediului familial și proiectelor pe care părinții/familia le fac pentru noi
– capacității părinților de a ține seama de dorințele, capacitățile și limitările copilului

3. Încrederea în sine (A FACE):

Încrederea nu vine din faptul că ai mereu dreptate, ci din faptul că îți dai voie să greșești.
Peter McIntyre

Încrederea în sine reprezintă capacitatea de a acţiona într-o manieră adecvată în situaţiile ambigue sau noi, cu potențial conștientizat de eșec, situații importante pentru noi. Încrederea în sine permite mobilizarea capacităților/resurselor persoanei pentru a face față cât mai adaptat situației respective sau pentru a accepta eșecul și a-l integra în istoria proprie de viață ca având un sens. Provine în principal de la educaţia primită în familie și la școală, unde membrii grupului social prezintă situațiile noi/ambigue cu interes/curiozitate și eșecurile ca posibile, dar nu catastrofice.

Se transmite adesea copilului prin:
– exemplul personal (părinți care vorbesc despre teama în fața situațiilor noi, despre eșecuri, despre modul în care le-au făcut față, acționează/se pun în situații noi – puterea exemplului, ce vede copilul în casă)
– prin conversație (ce i se spune copilului în fața unor situații noi trăite de el, respectiv în fața eșecurilor trăite)

Adesea, o încredere în sine insuficientă povoacă inhibiție, lipsa inițiativei în ciuda competențelor pe care le avem, procrastinare/evitare.


Fără a considera că aspectele legate de stima de sine sunt epuizate și recomandându-vă să descoperiți mai multe despre acest concept în cărțile specificate la bibliografie, închei acest articol cu câteva recomandări la care vă invit să reflectați:

pasi-de-copil

  • Sartre spunea: Important nu este să spui „Iată ce au făcut din mine”, ci „Iată ce am făcut eu din ceea ce au făcut din mine”. – Gândește-te la cum ți-ai trăit copilăria și întrebă-te: Dacă de azi înainte ai decide să fii tu părintele tău, cum ai fi, ce ai face?
  • Ceea ce adesea nu se spune despre eșec și greșeală e că acestea sunt lucruri absolute firești în orice proces de învățare. Nu cred că a văzut cineva un copil care să învețe să umble fără să cadă. Toți copiii cad în timp ce învață să meargă; în ciuda acestui aspect, mereu se ridică și încearcă din nou să facă pași și, până la urmă, ajung să meargă singuri.
  • Singurul lucru definitiv în viață este moartea. Restul… totul este în schimbare.
  • Să crezi că poți este condiția necesară, deși nu suficientă.
  • În viață, durerea este inevitabilă, suferința este opțională. Orice creștere implică durere (gândiți-vă când ați crescut în înălțime).
  • Competiția în viață se dă doar cu noi înșine. Eu îmi sunt singurul competitor real. 

Bibliografie

Gabbard, G. (2007). Tratat de Psihiatrie Psihodinamică, Editura Trei;
Haddou, M. (2004). Cum să-ți întărești încrederea în tine, Editura Trei;
Ludemon, K.; Erlandson, E. (2004). Coaching the Alpha Male, Harvard Business Review;
*** Colectiv OPD (2012). Diagnostic Psihodinamic Operaţionalizat OPD-2., Editura Trei.

foto: freeheelski

Duminica pe coclauri #22

Pe lângă un weekendul plin cu traininguri, luna aprilie a început și cu o nouă „Duminică pe coclauri” – petrecută în 3 aprilie, când am urcat la Varful Bătrâna și pe platoul Arsuri ca să admirăm brândușele și primele semne de primavară.

DpC22

Am mers cu mașinile din Cluj-Napoca prin Someșul Rece și, după 12,2 km de la intersecția din Gilău, am făcut stânga la indicatorul „Cariera Corabia” (cu câțiva metri înainte de placa de intrare în localitatea Uzina) și am mai mers aproximativ 2,3 km pe drum neasfaltat până în punctul în care am lăsat mașinile și am pornit propriu-zis în traseul propus: Culmea Păltinei – Vf. Bătrâna – Poiana cu Brândușe – Arsuri. Traseul este în circuit, gradul de dificultate este mediu, urcarea este continuă, pe o pantă moderată (aprox. 15%), iar coborârea se desfășoară pe o pantă accentuată (aprox. 20%). Deplasarea se desfășoară pe drum de pământ și pe potecă, în câmp deschis și scurte porțiuni de pădure. Am parcurs astfel în total 11,6 km, cu o diferență de nivel de 600 de metri.

Traseul și track-ul GPS pot fi văzute și descărcate de aici.

Călătoria ne-a adus de toate: de la soare îmbietor, la soare cu dinți în unele porțiuni de drum și de la verde crud de primăvară, la zone încă înghețate și cu urme de zăpadă. Ne-am bucurat sa ne întâlnim cu alți drumeți (poiana a fost vizitată duminică de peste 100 de persoane), grupuri organizate sau familii care pur și simplu și-au luat copiii si au plecat în drumeție.

Brândușele ne-au primit înflorite și în număr mare – de ne venea să le fotografiem pe fiecare în parte!

O selecție a fotografiilor de pe parcursul drumeției se pot vedea aici

Înainte de a intra în traseu, ne-am oprit cu mașinile și am vizitat inițial barajul Talieni, construit în 1909 pe Pârâul Bârlogu – numit şi Râşca Mică (afluent de dreapta al Someşului Rece), la cca 1 km amonte de Gura Bârlogului (punctul de vărsare în Someşul Rece). Deși vizual nu este neapărat impresionant, Barajul Talieni face parte din prima amenajare hidroenergetică din Ardeal, construită la comanda Imperiului Austro-Ungar între anii 1903-1906. Hidrocentrala de pe râul Someşu Rece din Munţii Apuseni, având ca centru de comandă Uzina Electrică Someşul, localizat în satul Uzina de astăzi (comuna Gilău, jud Cluj), este hidrocentrala care a aprins primele becuri din Cluj. Construcția barajului a fost realizată de muncitori, tehniceni şi ingineri italieni. În jurul uzinei electrice s-a ridicat o colonie în care erau cazaţi lucrătorii italieni – „Colonia italiană” – cum era citată în perioada interbelică. Ea se situa în satul Uzina de astăzi, aşezare care şi în prezent mai este denumită La Talieni (denumirea Talieni provine de la italieni), ca şi barajul. Barajul şi lacul din spatele său (lacul de compensaţie Talieni) au contribuit la producerea curentului electric timp de 60 de ani, până la darea în folosinţă a amenajărilor hidroenergetice de pe râul Someşu Cald (lacurile Fântânele, Tarnița, Someșul Cald și Gilău). Sursa: turactiv.ro

Duminica pe coclauri logo