de Szeréna SEER, trainer* ATU Consulting
Când dansezi, scopul tău nu este să ajungi
într-un anume loc de pe ringul de dans,
ci să te bucuri de fiecare pas al dansului.
Wayne Dyer
O veche legendă spune că pornim în viață uitând pentru ce am venit. De atunci, începe călătoria descoperirii drumului personal. Uităm, tocmai pentru a ne regăsi pe noi, pentru a ne recrea eul pe care știm ca îl avem. Așa începe călătoria prin viață: cu un prim pas. Ce urmează după… e o chestiune de alegeri, acțiuni sau non-acțiuni, un balans între bine și rău, între emoții, între multiplele dimensiuni ale ființei. Așa învățăm să trăim. Găsirea balansului echilibrat este o cale pe care învățăm singuri să mergem și o găsim doar dacă suntem în mișcare.
Dacă am compara viața cu a învăța să dansezi tango, am vedea că prima dată te înfățișezi fără să știi prea multe sau crezând că o să fie ușor (văzându-i pe alții cum navighează pe ring). Începi să faci primii pași, cu îndrumare, cu ajutor, cu căderi, cu emoții (şi din cele pozitive, şi din cele negative – vezi: furia poate fi de ajutor). Apoi… legi pașii, mergi pe muzică, pe ritm, ești atent la tine, la partener, la ceilalți dansatori, înveți de la ei, îi cunoști, îi descoperi… Şi împreună cu ei, încet, te descoperi pe tine.
Tango se dansează în pereche. Iar perechea ta este întotdeauna oglinda în care te vezi până la cel mai mic detaliu. Primul pas este făcut de cei doi împreună, în acelaşi timp, cu aceeaşi intensitate, contopiți parcă într-un singur trup şi suflet. Perechea porneşte atunci când bărbatul decide acest lucru. Femeia stă lipită de el… şi aşteaptă. Uneori chiar închide ochii şi încearcă să simtă bărbatul, cu toate simţurile. Iar când acesta dă impulsul (care mai mult se intuieşte decât se simte fizic), amândoi pornesc. În echilibru. În acelaşi ritm. Dacă ai pune un pahar cu apă pe umerii lor, apa nu s-ar vărsa. Asta înseamnă să pleci într-adevăr împreună la drum, într-un echilibru aproape perfect. Unul decide şi celălalt îl urmează. Unul are intenţia, celălalt înţelege, apoi amândoi fac pasul împreună.
A pleca la drum, împreună cu cineva, are întotdeauna un farmec aparte (şi în dans, şi în viaţă). Dar cum pleci când eşti singur? Când nu este nimeni lângă tine? Atunci, cine îţi dă impulsul… direcţia? Cine te urmează? Eşti singur cu decizia şi cu responsabilitatea. Să porneşti. Să ai încredere că o faci la timpul potrivit. Să porneşti în direcţia în care doreşti. În ritmul tău. Te întrebi: Unde vrei să ajungi? Cum te vei descurca? Ce laşi în urmă? Ce vei găsi pe drum? Întrebări – poate mai uşoare, când eşti în doi. Atunci, împarţi responsabilitatea, bucuria plecării, curiozitatea, entuziasmul sau frica de schimbare. Dar singur…? Se spune că, dacă stăm destul de mult în linişte, putem auzi o voce în adâncul sufletului, care ne spune de ce anume avem nevoie. O voce blândă care ne ştie mai bine decât noi înşine. Ne spune când este timpul să plecăm. Ne încurajează să facem primii paşi. Are încredere în noi. Ştie că ne vom descurca pe drum. Chiar şi singuri. Vocea asta o numim, de obicei, intuiţie. Fiecare dintre noi o avem. Ne naştem cu abilitatea să o ascultăm, dar pe parcurs învăţăm să ne lăsăm conduşi de alţii, de lume, de reguli, de „trebuie”. Şi devenim alţii decât suntem. Dar vine un moment în viaţa noastră când ni se face dor de ea: de intuiţie. Ni se face dor să ne ascultăm sufletul. Ni se face dor să fim noi înşine… să lăsăm Viaţa să ne ia în mâini. Să ne trăim propriul sens – cel pentru care am venit pe lume.
În tango, un alt element important este conexiunea dintre parteneri – legătura nespusă și neînvățată la orele de chimie sau fizică, o conexiune dincolo de spațiu, fără de care nu apare bucuria dansului sau a vieții. După ce ai pornit, devii unul cu partenerul. Ai grijă să menţii tensiunea potrivită. Nici prea mult, nici prea puţin. Atât cât să rămâi în contact: să nu îl pierzi pe celălalt, dar nici să nu te sprijini prea tare. Respiri împreună cu el, îi simţi şi îi urmezi fiecare micro-intenţie, în timp ce totuşi stai pe propriile picioare şi, oricând s-ar îndepărta, ştii că ai rămâne drept şi stabil, în propriul tău centru. În echilibru cu tine.
În sesiunile de tango, stai patru dansuri cu o parteneră. Patru dansuri pentru că – de multe ori – abia la ultimul dans se realizează conexiunea adevărată. Până atunci, cei doi se studiază, se cunosc, se armonizează, iar studiul nu e doar spre celălalt, este în acelaşi timp spre sine, spre senzațiile şi emoțiile personale. Astfel, tango este totodată un proces de autocunoaștere. Îl văd, îl simt pe celălalt; simt reacţiile mele, mă observ, mă învăţ, mă dezvolt… mă schimb.
În viaţă, ca şi în dans, ne punem des întrebarea: cum să avem acel echilibru pe care toţi ni-l dorim atât de mult? Cum să existăm împreună cu celălalt, fără să ne pierdem pe noi în proces? Cum să ne dezvoltăm ritmul comun, tensiunea şi distanţa potrivită astfel ca rezultatul să fie unul frumos? Cum să savurăm călătoria împreună? Cum să trăim momentul în loc să ne călcăm pe picioare, să ne corectăm sau să ne prindă anxietăţile de performanţă? Pentru că şi viaţa, şi dansul îşi pierd menirea şi sensul dacă nu ştim să călătorim frumos. Şi dacă vedem doar greşelile, aşteptările, anxietăţile… vom ajunge să dansăm singuri: noi în ritmul nostru, iar partenerul în al lui. Pierdem echilibrul cu celălalt, pierdem relaţia, pierdem bucuria. Atunci când există aşteptări şi performanţe, ne încrâncenăm, devenim instabili şi ne agăţăm de celălalt. Dacă ne acceptăm aşa cum suntem, cu reuşite, cu greşeli – şi îl acceptăm şi pe celălalt, devenim puternici. Totul e bine, exact așa cum e.Nu mai „trebuie” să se întâmple într-un anumit fel. Şi brusc, călătoria devine frumoasă. Pe ringul de dans… şi în viaţă.
Ai deci patru dansuri cu fiecare partener. Timp de patru dansuri, în acelaşi timp conduci, privești, decizi, asculți, simți, transmiți, lupți, aștepți, eviți, greșești, ieși din rând, faci arabescuri, te joci, te adaptezi, ești în permanenţă mișcare, într-o dinamică personală a corpului, minţii și sufletului.
Înveți pe parcurs că ai mușchi de existența cărora nu știai, înveți mișcări „nenaturale”, dar de care îți vei da seama pe parcurs că ai nevoie să le stăpânești pentru a te bucura de tine şi de celălalt. Înveţi că e alegerea ta dacă plângi sau râzi de greşeli. Energia investită e aceeaşi. Dar te simţi altfel.
Exact ca şi în viață. Aștepți să înceapă muzica, îi simți ritmul şi intri în joc. Dansezi și savurezi frumusețea din timpul dansului. Se spune că în viață, la final, contează mai mult cât ai iubit, cât de frumos ai trăit şi cât de grațios te-ai despărțit de lucrurile care nu îți erau destinate. Exact ca și în tango. Ajungi la final cu o poză elegantă sau cu un mulțumesc şi treci graţios la următorul dans.
Se spune că, în această viaţă, omul nu poate păşi niciodată de două ori în acelaşi râu. Fiecare secundă care trece schimbă ceva în noi. Sute de muschi îşi schimbă starea, un nou bagaj de emoţii se naşte sau dispare din sufletul nostru, ne încearcă o stare inconfortabilă, porneşte încă un fir de păr spre a deveni mai alb, vise noi devin posibile… Toate astea într-o fracţiune de secundă. Pentru ca în următoarea să ajungem într-un loc nou. De fapt, în fiecare minut al vieţii noastre ajungem undeva. Cunoaştem cu toţii senzaţia de a ajunge în sfârşit acasă după o călătorie lungă. De fapt, asta căutăm când plecăm, când pornim şi asta sperăm atunci când călătorim: că odată vom ajunge acasă. Doar ca să putem porni din nou.
Dacă ne uităm la sfârșitul unui dans, acesta este doar un nou început pentru o nouă melodie, un nou partener, un nou ritm. Fiecare capăt de drum ascunde un nou început. Putem afirma doar că am ajuns undeva pe drum, că la un moment dat suntem într-un punct pe o linie curbă care se intersectează cu alte linii curbe. Niciodată la capăt. Și de fiecare dată reîncepem dansul, ciclul uitării, al drumului, al regăsirii în marea trecere prin univers.
*Szerena SEER este formator în cadrul cursului de Consilier pentru Dezvoltare Personală.
foto via tangoempanadas
