Povestea merge mai departe – despre relația cu sensul în viață

de Gabriela HUM, Director executiv ATU Consulting

Nu ne vom opri din explorare.
Şi finalitatea explorării noastre
va fi să ajungem acolo de unde am început
şi să cunoaştem locul pentru prima dată.
T. S. Eliot

Iată că am ajuns și la ultima parte din seria articolelor Povestea merge mai departe. Am început prezentând modul în care relația părinților cu mine poate deveni, la vârsta adultă, un model pentru relația mea cu mine însumi/însămi, dar și pentru relația mea cu propriul copil/propriii copii. Apoi am povestit despre modul în care relația de parteneriat între părinți poate deveni model sau contramodel al relației mele de cuplu și, ulterior, ne-am îndreptat atenția asupra modului în care ne facem prieteni sau despre relația părinților cu familia extinsă și societatea. Acum a venit momentul să ne ocupăm de ultima dintre cele patru dimensiuni relaționale privite din perspectiva manierei în care am fost crescuți ca și copii:

  • relația cu noi înșine și cu copiii noștri
  • relația noastră de cuplu
  • modul în care ne facem prieteni, respectiv
  • relația noastra cu viața și cu propriile scopuri

Dimensiunea-model-parenting

Fig. 1 Dimensiunea model

Suntem în plin sezon al sărbătorilor de iarnă și mulți dintre noi ne gândim la cadouri, brad, petreceri, întâlniri cu prieteni sau membri ai familiei. E un final, finalul de an, pe care îl sărbătorim – unii cu gândul la ce a fost, alții cu gândul sau în așteptarea a ceea ce va veni anul viitor, a unui nou început.

Începutul și sfârșitul sunt limite pe care le învățăm implicit din relația cu părinții sau persoanele semnificative din viața noastră. Trăim finaluri și începuturi, repetitiv – oare cât de conștienți suntem de asta? Finalul zilei de muncă și începutul după-amiezii sau serii de relaxare, finalul de an școlar și începutul vacanței, finalul liceului și începutul facultății… sau invers, finalul vacanței și începutul școlii, finalul weekendului și începutul săptămânii de muncă.

Oare ne-am întrebat vreodată cum am învățat că toate acestea sunt cicluri repetitive? Că un început conține ceea ce se încheie? Că ceea ce se termină ne împinge spre ceva ce urmează?

Învățăm alături de cei care ne cresc și o facem la rândul nostru pentru copii:

  • să punctăm finalurile (sărbătorim, cumpărăm un cadou, o amintire, primim o diplomă);
  • să sperăm într-un început mai bun sau cel puțin altfel, să facem planuri, să stabilim obiective;
  • să facem o revizuire a ceea ce a fost, uitându-ne în urmă și căutând sensul a ceea ce am trăit, integrându-ne trecutul în ceea ce trăim acum și în ceea ce va veni.

Câți dintre noi, dincolo de momentele de zi cu zi, ne conturăm o imagine de ansamblu a ceea ce vrem să fim, a ceea ce vrem să trăim? Cum ne-au ajutat părinții să învățăm asta și cum transmitem mai departe copiilor noștri să se ridice din când în când deasupra lucrurilor de zi cu zi și să vadă cine sunt și cum își trăiesc viața? Să facem asta prea des e inutil pentru că imaginea poate fi confuză sau neclară. Să facem asta prea rar ajunge să fie prea târziu pentru a mai modela ceva. Așa că momentele de final/de început de an pot fi momente propice pentru un astfel de exercițiu.

  • Fiți creativi și, folosindu-vă un hobby, puneți în act o imagine a anului care tocmai a trecut (o imagine, o construcție, un cuvânt, un decupaj etc.).
  • Apoi faceți o listă cu valori pe care le apreciați și le doriți în viața voastră (autenticitate, libertate, speranță, încredere, candoare, acceptare, entuziasm etc). Lista este deschisă creativității fiecăruia!
  • Alegeți o valoare pe care vă propuneți să o conștientizați pe parcursul anului ce vine. Scrieți numele ei alături de imaginea anului care a trecut.
  • Organizați un calendar sau folosiți o agendă și alegeți-vă o zi pe lună în care să revizuiți cum anume valoarea aleasă a apărut în viața voastră, cum ați trăit-o. Scrieți câteva rânduri sau desenați o imagine a ei pentru luna respectivă.
  • La final de an, reluați tot ceea ce ați adunat pe parcursul lunilor și puneți în act imaginea anului care tocmai a trecut… de aceasta dată, cu un fir roșu reprezentat de valoarea aleasă pentru conștientizare.

2015-Gabi

Pentru mine, 2015 a fost un an bogat în de toate! Ca un nor de vară aducător de ploaie, care vine și pleacă și vine iar… Uneori a acoperit soarele și a adus umbră, alteori a adus ploaie și a răcorit, alteori a adus furtuni cu schimbare. Așa am conștientizat că „viața nu înseamnă să aștepți trecerea furtunii, ci să înveți să dansezi în ploaie”.

Paşi de tango: o lecţie de viaţă

de Szeréna SEER, trainer* ATU Consulting

Când dansezi, scopul tău nu este să ajungi
într-un anume loc de pe ringul de dans,
ci să te bucuri de fiecare pas al dansului.
Wayne Dyer
 
O veche legendă spune că pornim în viață uitând pentru ce am venit. De atunci, începe călătoria descoperirii drumului personal. Uităm, tocmai pentru a ne regăsi pe noi, pentru a ne recrea eul pe care știm ca îl avem. Așa începe călătoria prin viață: cu un prim pas. Ce urmează după… e o chestiune de alegeri, acțiuni sau non-acțiuni, un balans între bine și rău, între emoții, între multiplele dimensiuni ale ființei. Așa învățăm să trăim. Găsirea balansului echilibrat este o cale pe care învățăm singuri să mergem și o găsim doar dacă suntem în mișcare.

Dacă am compara viața cu a învăța să dansezi tango, am vedea că prima dată te înfățișezi fără să știi prea multe sau crezând că o să fie ușor (văzându-i pe alții cum navighează pe ring). Începi să faci primii pași, cu îndrumare, cu ajutor, cu căderi, cu emoții (şi din cele pozitive, şi din cele negative – vezi: furia poate fi de ajutor). Apoi… legi pașii, mergi pe muzică, pe ritm, ești atent la tine, la partener, la ceilalți dansatori, înveți de la ei, îi cunoști, îi descoperi… Şi împreună cu ei, încet, te descoperi pe tine.

Tango se dansează în pereche. Iar perechea ta este întotdeauna oglinda în care te vezi până la cel mai mic detaliu. Primul pas este făcut de cei doi împreună, în acelaşi timp, cu aceeaşi intensitate, contopiți parcă într-un singur trup şi suflet. Perechea porneşte atunci când bărbatul decide acest lucru. Femeia stă lipită de el… şi aşteaptă. Uneori chiar închide ochii şi încearcă să simtă bărbatul, cu toate simţurile. Iar când acesta dă impulsul (care mai mult se intuieşte decât se simte fizic), amândoi pornesc. În echilibru. În acelaşi ritm. Dacă ai pune un pahar cu apă pe umerii lor, apa nu s-ar vărsa. Asta înseamnă să pleci într-adevăr împreună la drum, într-un echilibru aproape perfect. Unul decide şi celălalt îl urmează. Unul are intenţia, celălalt înţelege, apoi amândoi fac pasul împreună.

A pleca la drum, împreună cu cineva, are întotdeauna un farmec aparte (şi în dans, şi în viaţă). Dar cum pleci când eşti singur? Când nu este nimeni lângă tine? Atunci, cine îţi dă impulsul… direcţia? Cine te urmează? Eşti singur cu decizia şi cu responsabilitatea. Să porneşti. Să ai încredere că o faci la timpul potrivit. Să porneşti în direcţia în care doreşti. În ritmul tău. Te întrebi: Unde vrei să ajungi? Cum te vei descurca? Ce laşi în urmă? Ce vei găsi pe drum? Întrebări – poate mai uşoare, când eşti în doi. Atunci, împarţi responsabilitatea, bucuria plecării, curiozitatea, entuziasmul sau frica de schimbare. Dar singur…? Se spune că, dacă stăm destul de mult în linişte, putem auzi o voce în adâncul sufletului, care ne spune de ce anume avem nevoie. O voce blândă care ne ştie mai bine decât noi înşine. Ne spune când este timpul să plecăm. Ne încurajează să facem primii paşi. Are încredere în noi. Ştie că ne vom descurca pe drum. Chiar şi singuri. Vocea asta o numim, de obicei, intuiţie. Fiecare dintre noi o avem. Ne naştem cu abilitatea să o ascultăm, dar pe parcurs învăţăm să ne lăsăm conduşi de alţii, de lume, de reguli, de „trebuie”. Şi devenim alţii decât suntem. Dar vine un moment în viaţa noastră când ni se face dor de ea: de intuiţie. Ni se face dor să ne ascultăm sufletul. Ni se face dor să fim noi înşine… să lăsăm Viaţa să ne ia în mâini. Să ne trăim propriul sens – cel pentru care am venit pe lume.

Pasi-TangoÎn tango, un alt element important este conexiunea dintre parteneri – legătura nespusă și neînvățată la orele de chimie sau fizică, o conexiune dincolo de spațiu, fără de care nu apare bucuria dansului sau a vieții. După ce ai pornit, devii unul cu partenerul. Ai grijă să menţii tensiunea potrivită. Nici prea mult, nici prea puţin. Atât cât să rămâi în contact: să nu îl pierzi pe celălalt, dar nici să nu te sprijini prea tare. Respiri împreună cu el, îi simţi şi îi urmezi fiecare micro-intenţie, în timp ce totuşi stai pe propriile picioare şi, oricând s-ar îndepărta, ştii că ai rămâne drept şi stabil, în propriul tău centru. În echilibru cu tine.

În sesiunile de tango, stai patru dansuri cu o parteneră. Patru dansuri pentru că – de multe ori – abia la ultimul dans se realizează conexiunea adevărată. Până atunci, cei doi se studiază, se cunosc, se armonizează, iar studiul nu e doar spre celălalt, este în acelaşi timp spre sine, spre senzațiile şi emoțiile personale. Astfel, tango este totodată un proces de autocunoaștere. Îl văd, îl simt pe celălalt; simt reacţiile mele, mă observ, mă învăţ, mă dezvolt… mă schimb.

În viaţă, ca şi în dans, ne punem des întrebarea: cum să avem acel echilibru pe care toţi ni-l dorim atât de mult? Cum să existăm împreună cu celălalt, fără să ne pierdem pe noi în proces? Cum să ne dezvoltăm ritmul comun, tensiunea şi distanţa potrivită astfel ca rezultatul să fie unul frumos? Cum să savurăm călătoria împreună? Cum să trăim momentul în loc să ne călcăm pe picioare, să ne corectăm sau să ne prindă anxietăţile de performanţă? Pentru că şi viaţa, şi dansul îşi pierd menirea şi sensul dacă nu ştim să călătorim frumos. Şi dacă vedem doar greşelile, aşteptările, anxietăţile… vom ajunge să dansăm singuri: noi în ritmul nostru, iar partenerul în al lui. Pierdem echilibrul cu celălalt, pierdem relaţia, pierdem bucuria. Atunci când există aşteptări şi performanţe, ne încrâncenăm, devenim instabili şi ne agăţăm de celălalt. Dacă ne acceptăm aşa cum suntem, cu reuşite, cu greşeli – şi îl acceptăm şi pe celălalt, devenim puternici. Totul e bine, exact așa cum e.Nu mai „trebuie” să se întâmple într-un anumit fel. Şi brusc, călătoria devine frumoasă. Pe ringul de dans… şi în viaţă.

Ai deci patru dansuri cu fiecare partener. Timp de patru dansuri, în acelaşi timp conduci, privești, decizi, asculți, simți, transmiți, lupți, aștepți, eviți, greșești, ieși din rând, faci arabescuri, te joci, te adaptezi, ești în permanenţă mișcare, într-o dinamică personală a corpului, minţii și sufletului.

Înveți pe parcurs că ai mușchi de existența cărora nu știai, înveți mișcări „nenaturale”, dar de care îți vei da seama pe parcurs că ai nevoie să le stăpânești pentru a te bucura de tine şi de celălalt. Înveţi că e alegerea ta dacă plângi sau râzi de greşeli. Energia investită e aceeaşi. Dar te simţi altfel.

Exact ca şi în viață. Aștepți să înceapă muzica, îi simți ritmul şi intri în joc. Dansezi și savurezi frumusețea din timpul dansului. Se spune că în viață, la final, contează mai mult cât ai iubit, cât de frumos ai trăit şi cât de grațios te-ai despărțit de lucrurile care nu îți erau destinate. Exact ca și în tango. Ajungi la final cu o poză elegantă sau cu un mulțumesc şi treci graţios la următorul dans.

Se spune că, în această viaţă, omul nu poate păşi niciodată de două ori în acelaşi râu. Fiecare secundă care trece schimbă ceva în noi. Sute de muschi îşi schimbă starea, un nou bagaj de emoţii se naşte sau dispare din sufletul nostru, ne încearcă o stare inconfortabilă, porneşte încă un fir de păr spre a deveni mai alb, vise noi devin posibile… Toate astea într-o fracţiune de secundă. Pentru ca în următoarea să ajungem într-un loc nou. De fapt, în fiecare minut al vieţii noastre ajungem undeva. Cunoaştem cu toţii senzaţia de a ajunge în sfârşit acasă după o călătorie lungă. De fapt, asta căutăm când plecăm, când pornim şi asta sperăm atunci când călătorim: că odată vom ajunge acasă. Doar ca să putem porni din nou.

Dacă ne uităm la sfârșitul unui dans, acesta este doar un nou început pentru o nouă melodie, un nou partener, un nou ritm. Fiecare capăt de drum ascunde un nou început. Putem afirma doar că am ajuns undeva pe drum, că la un moment dat suntem într-un punct pe o linie curbă care se intersectează cu alte linii curbe. Niciodată la capăt. Și de fiecare dată reîncepem dansul, ciclul uitării, al drumului, al regăsirii în marea trecere prin univers.

*Szerena SEER este formator în cadrul cursului de Consilier pentru Dezvoltare Personală.

foto via tangoempanadas

A pleca, a ajunge, a călători – mărturisirile unui călător

de Sebastian VAIDA, colaborator ATU Consulting

A pleca…

Fie că este vorba de o excursie la munte sau plecarea într-o altă țară, pregătirile durează adesea mai mult decât călătoria în sine. Și nu mă refer doar la pregătirea fizică, la antrenament sau la realizarea bagajului. Ci mai mult la pregatirea mentală de a ieși din zona de confort și a pleca într-un loc, adesea nou, unde poate soarele răsare la o altă oră, oamenii vorbesc o altă limbă și timpul parcă are un alt ritm.

Recunosc că cea mai dificilă etapă mi se pare cea de a pleca. Dacă reușesc să o depășesc, atunci duc la bun sfârșit călătoria. Mă entuziasmează întotdeauna partea de pregătire, în care visez la locurile noi pe care le voi vizita. În care caut informațiile necesare pentru a ajunge acolo, ce e de vizitat, ce păreri au cei care au mai fost, o adevărată analiză SWOT.

Însă plecarea, până se întâmpla propriu-zis, vine cu tot felul de amânări, de raționalizări și justificări. Găsesc 1000 de motive de a rămâne acasă și alte 1000 pentru care acolo unde am vrut să plec nu e bine. Și, invariabil, de fiecare dată, singurul motiv onest ține de zona de confort. Fie că-i spunem teamă, anxietate, frică, lene sau procrastinare.

A ajunge…

Îmi place și partea în care călătoresc spre destinație, fie că schimb trenuri, avioane sau urc pe jos pe munte. Este partea în care încerc (și cel mai adesea și reușesc) să ajung acolo unde mi-am propus. Dacă este o excursie organizată de alții, e mai simplu. Dacă în schimb ma ocup eu de organizare, atunci îmi place să cunosc fiecare detaliu. Și nu din nevoia de control, ci pentru a putea evita eventualele probleme ce ar putea să apară. Îmi place să cunosc traseul: aproximativ câte ore va dura, cum va fi vremea, cine va veni și ce ne propunem să vizităm. Și unde mai rămâne loc de neprevăzut? Credeți-mă, rămâne întotdeauna loc de așa ceva! Întotdeauna apare ceva la ce nu s-a așteptat nimeni. Am prins ninsori în august, căldură și insolații iarna, avioane care au întârziat sau au fost anulate, vapoare care s-au stricat, măgăruși care s-au încăpățânat și au decis să rămână pe loc… Dar toate aceste situații au farmecul lor. Și confirmă, încă o dată, vorba care spune că „este mai importantă călătoria decât destinația”.

Calator-Sebi

A călători…

A călători înseamnă a explora; a călători înseamnă a descoperi locuri și oameni noi. A te descoperi pe tine. Pentru că doar în situații noi poți să vezi cu adevărat ce îți place și ce tinzi să eviți, ce poți face și ce limitări ai sau îți impui. Călătorești cu tot corpul atunci când decoperi lumea fizică, pas cu pas, km cu km. Începi cu primii pași în copilaria timpurie, prinzi avânt în tinerețe și devii mai temperat la vârsta adulta. Iar la bătrânețe alegi să faci pașii mai domoli și mai rari, ca să te bucuri cu adevărat de peisaj și de ceea ce te înconjoară. Călatoresti cu mintea atunci când îți imaginezi. Și călatorești cu sufletul atunci când visezi, fie că este în somn sau cu ochii larg deschiși.

În loc de concluzii…

O idee merită desprinsă din rândurile de mai sus. Și anume că, probabil, cea mai bună metodă de a cunoaște lumea, pe tine și pe ceilalți este să călătorești. Iar pentru asta trebuie în primul rând să pleci, adică sa treci peste toate scuzele pe care le poți găsi pentru a rămâne „acasă”. Pentru că nu se știe niciodată ce vei descoperi atunci când te decizi să ieși pe ușă și să părăsești zona de confort care ne ține pe loc. S-ar putea să ai o surpriză și să descoperi o lume întreaga de care n-ai știut…