Lupta fluturelui sau Ce trece prin pereţi?

de Szeréna SEER, trainer* ATU Consulting

Se spune că dacă iubeşti cu adevărat pe cineva, lasă-l să plece.
Dacă se întoarce, e al tău.
Dacă nu, atunci nu a fost niciodată…
 
… sau tocmai îşi bea cafeaua cu cineva mai frumos şi mai drăguţ ca tine.

De ce ne e atât de greu să dăm drumul? La unii ne e greu cu lucruri, obiecte, la alţii cu amintiri, iar la alţii, cu oameni. Ne ţinem cu dinţii de eşarfa cumpărată la prima călătorie cu prietenul, de aparatul de cafea care ne face şi spumă de lapte, de masa de birou veche de la bunici… de prietenii care îşi găsesc alte drumuri şi se despart de noi, de orele petrecute cu un iubit vechi, care ne-a lăsat singuri pe lume (sau cel putin aşa ne-am simţit la momentul respectiv), de momente netrăite şi visate în decursul anilor…

Filosofiile din orient ne spun că, dacă nu vrem să suferim, să nu ne agăţăm de nimic. Oare au dreptate?

Dar noi protejăm tot ce am trăit, tot ce am cunoscut, tot ce considerăm al nostru. Totul a devenit parte din noi. E ca şi cum ar fi al nostru. Este al nostru. Și tocmai prin această legătură devenim vulnerabili. Ni se face teamă că dacă vom da drumul la ceva cunoscut, de fapt, vom lăsa în urmă o parte din noi. Şi la noi, la noi, nu vrem să renunţăm.

Un mentor spiritual mi-a spus odată: „De fapt, nimic nu e al nostru cu adevărat. Nici casa, nici partenerul, nici măcar copiii pe care i-am făcut. I-am primit doar cadou, să avem grijă de ei până învaţă să se îngrijească singuri.” Deci, ce protejăm de fapt? Iluzia că avem controlul? Iluzia că avem ceva al nostru? Iluzia că nu suntem singuri?

Şi cum încercăm să protejăm? Ridicăm un gard, o barieră, un perete – simbolic sau chiar fizic – în jurul „obiectului/elementului/fiinţei” protejate. Să nu intre nimic periculos, să nu ni-l fure nimeni, să nu îl strice nimeni… Adică blocăm tot ce ar putea intra sau ieşi. Blocăm tot ce ne-ar putea forţa la o altă perspectivă. Blocăm tot ce ne-ar putea învăţa, influenţa, schimba, dezvolta.

Butterflies

 

Să ne imaginăm momentul de transformare a unui fluture. Să ne gândim că am vrea să îl protejăm, aşa că l-am ajuta noi să iasă din pupă, să nu îşi chinuie aripile. Dar fluturele astfel „ajutat” nu ar putea zbura niciodată. El are nevoie de lupta lui ca să-şi întărească aripile.

La fel şi noi.

 

Ştim cu toţii că nu există schimbare fără durere sau suferinţă. Blocând durerea, blocăm dezvoltarea, creşterea şi – implicit – viaţa. Iar tot ce se opreşte din creştere, moare.

Dar oare cum ar fi dacă nu am mai proteja trecutul, amintirile, oamenii? Oare suntem destul de puternici ca să ne lăsăm câteodată „în voia sorţii”? Oare ce ni se întâmplă dacă dăm drumul la tot ce nu ne ajută, dăm drumul la control şi ne aruncăm în necunoscut?

Până ne adunăm curajul, stăm confortabil cu pereţii noștri, crezând că ne protejează, că ne oferă siguranţă şi astfel nimic nu ne poate răni. Dar, ca să citez o colegă, pereţii nu doar protejează, ci şi izolează. Astfel, ne trezim că nu mai lăsăm experienţele şi emoţiile să treacă prin noi… ne trezim că refuzăm tot ce e nou şi necunoscut, refuzăm pasiunea, libertatea, iubirea… Refuzăm Viaţa!

Ştiu că e de neconceput să ne lăsăm toţi pereţii şi să fim atât de vulnerabili, fără nicio protecție. Să încercăm să vizualizăm pentru început că am construi treceri prin acești pereţi: una, două, cinci – fiecare cât simţim că putem duce. Să închidem ochii şi să ne închipuim că suntem un simplu observator care înregistrează tot ce vede, tot ce simte… Ce se întâmplă lângă aceste treceri? Cine intră? Ce iese? Poate scăpăm de ceva ce nu ne-a folosit; poate primim ceva, ce ne dă mai multă Viaţă…

Să ne gândim pentru o secundă la proprii noștri pereţi şi să vedem ce putem câştiga din construirea unor treceri

Și apoi, dacă mai simţim vreodată impulsul de a proteja sau de a bloca, să ne amintim că vremurile pe care le-am trăit, emoţiile pe care le-am simţit, oamenii pe care i-am cunoscut, rănile care ni s-au format în suflet – toate ne-au învăţat, ne-au format. Astfel, cu ajutorul lor, am devenit de fapt ceea ce suntem azi.
Aşa că, în loc să ne agăţăm de ei, vă propun să ne bucurăm de cine am devenit pe parcurs. Şi dacă e cazul, să le dăm drumul, ştiind, ca pe NOI nu ne putem pierde.

Iar în golul care rămâne în urma lor, să adunăm alte şi alte experienţe, amintiri, emoţii, pasiuni… care din nou să ne transforme, să ne crească și, poate cel mai important, să ne ţină în Viaţă.

*Szerena SEER este formator în cadrul cursului de Consilier pentru Dezvoltare Personală.

Principiile Succesului – invitat Jack Canfield

Seria evenimentelor Transilvania Business Seminars continuă și în 2016, avându-l ca invitat pe Jack Canfield – speaker inspirațional, coach și trainer cu o experiență de peste 40 de ani, cunoscut drept unul din cei care au inițiat și condus proiectul „Supă de pui pentru suflet”.

Jack-Canfield

Cu această ocazie, vă invităm să participați la seminarul „Principiile Succesului. Transformă-ți povestea într-una de succes” – ce se va derula în Cluj-Napoca pe 10 martie 2016.

Succesul înseamnă pentru fiecare dintre noi poate altceva, însă are mare legătură cu visurile, dorințele, idealurile, așteptările și țelurile pe care le avem. Jack Canfield crede că succesul este un traseu între ceea ce ești și ceea ce ți-ai dori să fii. În acest context, seminarul își propune să ofere pași concreți și principii care să ne ajute să ne facem un plan de dezvoltare personal, pe care să reușim și să-l punem în aplicare și să ajungem acolo unde ne dorim.

În calitate de parteneri ai evenimentului, vă invităm să vă înscrieți și să profitați de reducerea de 20% la orice bilet achiziționat prin folosirea codului promoțional ATU20.

În plus, evenimentul este creditat de Colegiul Psihologilor din România cu credite de formare profesională continuă pentru psihologi. Mai multe detalii aici.

Detalii despre invitat, program și bilete găsiți pe site-ul Transilvania Business Seminars.

A proteja, a bloca, a trece – toate la timpul lor

de Simona DAMIAN, trainer ATU Consulting

Am aflat că omul este asemenea unei citadele.
Răstoarnă zidurile pentru a-şi găsi libertatea,
dar nu mai e decât fortăreaţa nimicită, deschisă înspre stele.
Antoine de Saint-Exupéry

Gard-lemn

Un gard îmi vine în minte, cu portiță. La asta m-am gândit prima dată când s-au uitat la mine aceste trei cuvinte: a proteja, a bloca, a trece. Cam așa ceva mi-am imaginat:

Primul gând, de fapt, era acela de a încerca să găsesc o formă, o imagine în care cele trei să se îmbine armonios. Și m-am gândit așa: Gardul te protejează, blochează accesul intrușilor, dar are și o poartă prin care se poate trece. Ce frumooos! – mi-am zis.

Foarte frumos, doar că abia apoi mi-am dat seama, gândindu-mă la ce înseamnă blocaj cu adevărat și protecție cu adevărat, că imaginea din mintea mea era una doar simbolică și idilică. Un astfel de gard nu te protejează de mare lucru și nici nu blochează ceea ce noi privim ca fiind periculos. Eventual delimitează un perimetru, într-o formă simbolică și estetică. Iar în astfel de situații, trecerea e și ea la fel de simbolică.

Dacă prima problemă e una de profunzime, a doua problemă de care m-am lovit, sau al doilea blocaj, dacă vreți, a fost acela al poziționării. Eu de care parte a gardului sunt? Adică sunt cel care stă înăuntru sau mă aflu în afara zonei delimitate de gard? Iar dacă sunt înăuntru, gardul acesta mă protejează și mă menține în siguranță, sau mă blochează, mă ține închis? Sau dacă sunt afară, cum mă simt? Liber și fericit că nu sunt închis? Sau frustrat și necăjit că nu pot intra? Cred că înțeleg acum dilema pisicilor sau a câinilor care vor să fie și în casă și afară în același timp. Uneori suntem blocați – fie pe dinafară, fie pe dinăuntru, încuiați, pe dinafară sau pe dinăuntru. Uneori ne încuiem noi pe dinăuntru ca să ne protejăm, alteori, din același motiv, îi încuiem pe alții…

După ce am împachetat frumos cele trei cuvinte în metaforă, am vrut să le despachetez și n-am mai putut. Adică m-am mai întrebat dacă putem să protejăm fără a bloca? Și brusc, în mintea mea, cele două cuvinte au devenit unul și nu le-am mai putut despărți. În acest moment mi se pare că nu ne putem proteja de ceva fără a încerca să blocăm accesul acelui ceva în viața noastră. Sau putem?

Iar în ceea ce privește pragurile, porțile și trecerile, ideal ar fi ca ele să nu fie doar simbolice și estetice, ci să facă în așa fel încât să ne lărgească universul, să ajute să creștem și să ne dezvoltăm. Să trecem dintr-o etapă în alta, dintr-o vârstă-n alta, să ieșim din zona de confort, să trecem mai departe. Doar că asta înseamnă să lăsăm camera, casa, curtea, în urmă.

Saint-Exupéry vorbește în Citadela despre timp și despre cum există un timp pentru a construi ziduri și citadele și un timp pentru a le dărâma. Un timp pentru a înălța garduri, a le delimita sau a le fortifica și un altul pentru a le distruge, a le sări sau a le modifica. Există un timp pentru porți deschise și un altul pentru porți închise.

Avem nevoie și de protecție, și de blocaje, și de treceri. Sau, mai realist spus, ele se întâmplă oricum, indiferent dacă le considerăm noi necesare sau nu. Întrebarea e: putem face ceva ca să le influențăm?

Dacă până acum am lăsat câteva idei întredeschise, aici cred că am un răspuns. Unul pozitiv chiar. Putem face ceva – îndrăznesc să spun: putem face orice – cu condiția să fie la momentul potrivit. La momentul potrivit, gardurile se înalță singure, zidurile se dărâmă fără efort și ușile se descuie la o simplă atingere.

Uneori știm unde ne sunt zidurile, ce uși avem deschise și ce camere ținem încuiate, cât de înalte ne sunt gardurile sau cât de fragile, cât de mare ne e grădina sau cât de infinit ce e în afara grădinii. În adâncul nostru poate avem o idee despre ce ne așteaptă și prin ce urmează să trecem, despre ce avem de dărâmat, de modificat sau de reconstruit. Ce vă doresc, pentru această toamnă târzie, e ca în momentul în care vă uitați la ceas – sau la stele – să vă fie limpede ce anume e de făcut.

foto via norlap