„Sunt liderul vieții mele” – ateliere de leadership pentru adolescenți

În luna mai, ne-am implicat într-un proiect de suflet și am desfășurat un program de leadership pentru 20 de elevi de la două licee din Câmpia Turzii. Inițial, a existat o selecție pe baza unei testări pentru orientare în carieră la care au participat 70 de elevi. În urma testării, cei care au fost selectați au participat la un program de două zile special conceput și adaptat pe nevoile lor. Colegele noastre, Gabriela HUM și Cecilia GHERLE, au fost cele care s-au întâlnit și au lucrat cu elevii în cadrul a doua ateliere: Sunt liderul vieții mele, respectiv Tipuri de leadership și utilizarea lor în diferite stadii de dezvoltare ale unei echipe.

Leadership-adolescenti-2015-1

Cecilia a ales să ne împărtășească mai multe despre interacțiunea și experiența de învățare avute alături de adolescenți așa că vă invităm în continuare să aflați mai multe despre cum a fost pe parcursul celor două întâlniri:

În cadrul primului atelier, elevii au fost invitați să reflecteze asupra propriei vieți și să identifice care le sunt punctele tari, punctele slabe și, de asemenea, cum îi ajută acestea pe ei ca și lideri. Abordările au fost diverse și creative și cei mai mulți s-au implicat în a reflecta asupra lor. Chiar dacă la început au fost destul de reticenți în a-și exprima ideile, pe parcurs au reușit să se deschidă și să exprime ceea ce gândesc. Timiditatea lor de la începutul atelierului și așteptarea lor de a li se spune despre „Ce înseamnă a fi lider” m-au dus cu gândul la școala generală și la perioada din facultate în care am fost învățați să așteptăm informații de la profesor și să începem să notăm cât mai mult din ceea ce ni se spune, fără a ne lăsa un răgaz de a ne gândi ce putem să facem noi înșine cu aceste informații și cum să le aplicăm în cotidian.

În momentul în care au fost rugați să povestească despre punctele lor tari și punctele lor slabe, au fost elevi care au avut curajul să spună că nu doresc să împărtășească acestea cu ceilalți, dar și elevi care au povestit despre punctele lor tari, cât și despre vulnerabilitățile lor, fiind deschiși la modelarea comportamentului pe viitor.

O observație indirectă, dincolo de tematica și subiectele abordate, e că telefonul și „butonatul” acestuia par a fi de un interes major pentru elevi fie din motive de plictiseală la ore, fie din dorința de a citi despre subiecte despre care sunt interesați. Marea provocare pentru profesori și formatori e de a găsi modalități prin care să ne apropiem mai mult de elevi și să găsim metode atractive prin care să le fie livrate informațiile și cunoștințele. Cum putem să fim lângă ei și să ne adaptăm la nevoile lor fără a impune metodologii, ci prin a le stimula creativitatea, prin a-i implica în activități care să le dezvolte comportamente utile pentru ei ca și viitori oameni ai societății din care și noi facem parte?

Odată cu cel de-al doilea atelier, atmosfera a fost mai deschisă și mai prietenoasă. Ne-am bucurat să vedem că elevii au emanat multă energie și entuziasm în exercițiile în care au lucrat în echipă, chiar dacă uneori au avut și rețineri în a-și exprima unele opinii. Pornind de la câteva elemente teoretice, au reușit în echipă să aplice și să exemplifice caracteristicile unui lider în situații concrete. Au fost elevi care s-au remarcat prin comportamentul lor de lideri atât în cadrul unor exerciții de grup, cât și în cadrul discuțiilor generale. O altă observație avută în urma interacțiunii cu elevii e că munca în echipa nu este o competență dezvoltată suficient în școală, însă este un aspect extrem de important pe viitor, pentru un angajator.

Leadership-adolescenti-2015-2

Leadership-adolescenti-2015-3

Am simțit că cei mai mulți dintre adolescenții cu care am intrat în contact sunt dornici să evolueze, să cunoască și să descopere noul, însă ținând cont de vârsta și de perioada în care se află, au fost și câțiva care încă nu-și cunosc talentele sau punctele forte și care așteaptă mai mult să fie ghidați sau să li se arate căi și soluții.

A fost o experiență plăcută și interesantă, o experiență care m-a făcut să mă întorc în timp și să mă gândesc la propria adolescență, la nevoia și dorința de a-ți găsi direcția în care vrei să o apuci. Un context potrivit în care să ne gândim mai des că „dintr-o sămânță mică poate crește un trunchi puternic” (Aeschylus).

Duminica pe coclauri #12

Duminica de 17 mai am petrecut-o din nou pe coclauri, de data aceasta am fost în Poiana cu Narcise de la Tecșești de unde am urcat pe Piatra Cetii (1.234 m).

DpC12-1

Am mers cu mașinile până la gospodăria familiei Avram din Tecșești, de unde am urcat pe Piatra Cetii (1.234 metri), umblând în total 3 km, cu o diferență de nivel de 275 de metri. După ce ne-am „energizat” cu produsele locale (unt, brânză, ouă, slănina etc.), am mai pornit într-o scurtă drumeție și am umblat încă 3,5 km, cu o diferență de nivel de 160 de metri, până într-un punct de belvedere și înapoi.

Traseul și track-ul GPS pot fi văzute și descărcate de aici.

Vremea a fost perfectă, natura a fost în elementul ei, cerul senin, verdele proaspăt, adieri line de vânt – o adevărată plăcere! 

Ne bucurăm că am fost și într-o formulă nouă și mulțumim tuturor drumeților – de la mic la mare – pentru participare!

DpC12

Următoarea Duminică pe coclauri va fi în 14 iunie!

Până atunci, vă invităm să vedeți câteva fotografii „imortalizate” pe parcursul zilei.

Duminica pe coclauri logo

Despre curajul de a crește din imperfecțiunile proprii – consiliere, coaching, psihoterapie

de Diana BERINDEI și Gabriela HUM

În ultima perioadă, s-au dezvoltat și în România domenii de specializare preluate din Europa de Vest și SUA pe care uneori le adoptăm direct și doar uneori înțelegem ce presupun în spatele titulaturii. În continuare, ne propunem să clarificăm câteva profesii apărute în COR (Clasificarea Ocupațiilor din România) în ultimii ani, respectiv câteva concepte care se întrepătrund referitor la acestea.

Din 2014, de când am autorizat ANC cursul de Consilier pentru Dezvoltare Personală și am dat startul formărilor de specialiști în acest domeniu, am început să primim întrebări referitoare la diferența între consilierea pentru dezvoltare personală, coaching, psihoterapie, consiliere în general. Vom încerca să răspundem la aceste întrebări utilizând un model preluat din Psihoterapia Pozitiva (Modelul balanță), care facilitează înțelegerea diferențelor între procesele enumerate mai sus. De asemenea, ne vom referi la diferențele între procesele de coaching – consiliere – psihoterapie din trei perspective: adresabilitate, obiective/focus și durată.

Modelul-balanta

Fig. I Modelul Balanță (N. Peseschkian)

Cele patru arii ale Modelului balanță ne ajută să ne privim viața cu cele mai importante aspecte ale ei: aria somatică (a corpului si sănătății), aria profesională, aria socială și aria spirituală. Este de dorit ca pe parcursul vieții să ne preocupe toate cele patru arii, fără a uita de niciuna dintre ele, pentru a putea duce o viață echilibrată. Așa cum spunea Nigel Marsh, este de asemenea important ca această preocupare să fie una echilibrată, pentru a nu aduce ea însăși un dezechilibru în viața noastră (vezi Nigel Marsh – Ted.com).

Există situații când avem nevoie să ne consultăm cu un specialist referitor la una sau mai multe dintre ariile despre care tocmai am pomenit mai sus. A cere părerea unui specialist poate înseamna a intra într-un proces de consiliere, specialistul fiind cel care ne răspunde la întrebări, ne oferă informații și instrumente de intervenție, ne ajută să ne găsim motivația pentru schimbare.

Există procese de consiliere pentru adoptarea unui stil de viață sănătos (consilierea în domeniul nutriției, consilierea pentru renunțarea la fumat etc.) sau procese de consiliere pentru acceptarea și integrarea unor schimbări necesare la un moment dat în viață (consilierea pentru creșterea aderenței la un tratament pe termen lung – de exemplu, tratamentul cu insulină sau tratamentul antihipertensiv). Aceste forme de consiliere sunt realizate de specialiști în domenii medicale, ele se adreseaza ariei somatice (corp/sănătate).

Dacă ne referim la aria profesională, specialistul care ne consiliază, ne poate ajuta să descoperim ce profesie ni se potrivește, să găsim cele mai bune resurse privitor la locurile de muncă de pe piață, să ne găsim vocația sau să performăm mai bine la locul de muncă. Există câteva standarde ocupaționale pentru profesii care se ocupă de consiliere în situații profesionale: Consilier orientare privind cariera (cod COR 242306), Consilier forță de muncă și șomaj (cod COR 242301), Consilier vocațional (cod COR 242315). Tot în această zonă se situează și business coaching-ul sau specialistul în activitatea de coaching (cod COR 242412).

Dacă întrebările pe care le avem sunt din aria socială sau aceasta este aria pe care dorim să o dezvoltăm, avem la dispoziție profesioniști care se ocupă de relațiile maritale sau de relațiile între parinți și copii. Ei provin fie din ariile educaționale (Consilierul școlar – cod COR 235903), fie din zona psihologiei (Terapeutul de familie).

Ariile de viitor și de spiritualitate sunt abordate de Consilierul pentru dezvoltare personală (cod COR 242324). Adesea se pune semn de egalitate între profesia de consilier pentru dezvoltare personală și cea de specialist în activitatea de coaching (cod COR 242412), iar ANC recunoaște competențe comune în cadrul celor două specializări. La nivel internațional, Consilierul pentru dezvoltare personală mai poartă denumirea de life coach.

Psihoterapia este un proces ce vizează restabilirea echilibrului între cele patru arii ale Modelului balanță prin descoperirea unor patternuri de relație ce mențin dezechilibre și a unor conflicte intrapersonale, conflicte ce întrețin simptome. Psihoterapia este o specialitate sau o competență a psihologului, medicului sau a unor profesioniști în domeniul socio-uman. Pentru a deveni psihoterapeut este necesară finalizarea unor cursuri prerechizite și a unor formări specifice, toate acestea fiind reglementate de legea 213/2004 și de Colegiul Psihologilor din România.

***

În continuare vă propunem să comparăm consilierea pentru dezvoltare personală cu coachingul și psihoterapia din perspectiva adresabilității, obiectivelor și a duratei:

Adresabilitate

Consilierea pentru dezvoltare personală sau life coaching-ul se adresează persoanelor cu un nivel de funcționare ridicat de a-și dezvolta/ îmbunătăți viața. Unul dintre aspectele importante ce descriU procesul de consiliere pentru dezvoltare personală este asumpția consilierii conform căreia persoanele care apelează la astfel de servicii sunt sănătoase din punct de vedere al stabilității psihice, adică nu prezintă simptome.

La psihoterapie cel mai frecvent apelează persoane care dezvoltă simptome ce interferează cu și le influențează viața de zi cu zi. Când ne referim la simptome numim nu doar elementele clinice (simptome ce se concretizeaza în diagnostice psihiatrice sau diagnostice somatice cu elemente psihice), ci putem vorbi și de simptome subclinice (de exemplu, insomnii, migrene rebele la tratament, scăderea capacității de concentrare, oboseală etc.), simptome ce prin asocieri sau intensitate nu neapărat ating pragul clinic.

Business coaching-ul, pe de altă parte, este un proces orientat pe rezolvarea unor situații specifice care apar în mediul profesional. Coach-ul sau antrenorul este similar unui mentor profesional. Acesta ghidează parcursul profesional al unei persoane. Astfel, adresabilitatea este formată din persoane care își desfășoară cu succes afacerile, care își cunosc potențialul și care își doresc o creștere mai mare, tot din punct de vedere profesional.

Obiective/focus

Consilierea pentru dezvoltare personală sau life coaching-ul sunt demersuri ce aduc claritate și orientează clientul către acțiune. Sunt abordări sistematice care facilitează și instalează schimbarea pe care clientul o dorește. Accentul/focusul este pus asupra prezentului și a dezvoltării viitorului, asupra explorării resurselor pe care clientul le are și a metodelor de atingere a unor obiective personale. Această formă de consiliere se înscrie în trendul actual al adoptării unui stil de viață cu sens, spiritual vorbind. Termenul de spiritualitate, în acest context, se referă la existența unei corelații între stilul de viață și valorile centrale ale unei persoane. Prin urmare, activitatea de consiliere pentru dezvoltare personală are ca bază de lucru identificarea și explorarea valorilor centrale ale persoanei, stabilirea unor scopuri în funcție de acestea, precum și explorarea și implementarea posibilităților de acțiune.

Focusul în psihoterapie este pus pe evenimente din trecut și evenimente prezente, integrarea trecutului, găsirea resurselor și a sensului acestora. Sesiunile de psihoterapie vizează adesea conflictele intrapsihice, patternurile relaționale ce întrețin simptome, iar uneori se vizează schimbări de profunzime, până la nivel de structură de personalitate.

Focusul în sesiunile de business coaching este în aria profesională. Coaching-ul apare ca un răspuns la necesitatea persoanelor de a-și actualiza potențialul, de a-și seta și atinge obiective profesionale foarte specifice, de a modela comportamente ce blochează atingerea unor obiective. Paralel cu ceea ce se întâmplă în sesiunea de business coaching (setarea obiectivului – explorarea realității – găsirea de noi opțiuni de funcționare – setarea de planuri de acțiune), cel implicat în proces conștientizează procesul în sine și poate învăța să îl utilizeze singur la un moment dat pentru creștere personală și/sau profesionala.

Durată

Un proces de consiliere se încadrează ca durată în 8 – 12 săptămâni, pentru un obiectiv prestabilit, cu întâlniri săptămânale de 50 – 90 minute. Consilierea poate fi furnizată în diverse moduri, față-în-față, prin telefon sau online.

Psihoterapia este un proces ce poate avea o durată de la câteva luni – uneori – până la câțiva ani. Sesiunile de psihoterapie sunt față-în-față. Agenda întâlnirilor este stabilită în exclusivitate de către client.

În ceea ce privește business coaching-ul, întâlnirile între coach și persoana care dorește să fie îndrumată se realizează la serviciu sau într-un cadru privat. Sesiunile pot dura 30 până la 120 de minute și, de obicei, se organizează 5-10 sesiuni urmate de un follow-up la 2-3 luni.

***

Cele trei profesii au o serie de întrepătrunderi determinate de faptul că metoda de lucru este verbală, iar obiectul activității este omul și experiența sa. Aceste aspecte creează impresia de similaritate. Cu toate acestea, tipurile de probleme și nivelul de profunzime în abordarea lor este diferit. Dacă facem referire la ceea ce spunea Maslow și anume că „am putea defini psihoterapia ca o căutare a valorilor proprii” – deci o cale de întoarcere la sine și integrare a sinelui, atunci consilierea înseamnă o explorare a unor noi modalități de a rezolva sau de a privi lucrurile – noi modalități de exprimare a valorilor. În aceeași ordine de idei, coaching-ul poate fi văzut ca un mod de identificare a unor noi modalități de gestionare a carierei, mai aproape de ceea ce știm deja că ne definește.

Indiferent că vorbim despre consiliere, psihoterapie sau coaching, vorbim despre construirea unei relații și despre curajul de a ne lăsa văzuți, cu propriile puncte tari și propriile imperfecțiuni. Iar acest curaj îl cunoaște realmente doar cel care se lasă „pe mâna” altei persoane, în căutarea de sine însuși/însăși. „Există o fisură în orice; așa reușește lumina să pătrundă” (Leonard Cohen) – o realitatea a fiecăruia dintre noi. Dacă din succese și reușite ne este mai la îndemână să învățăm, eșecurile și punctele slabe ne fac adesea să avem nevoie de cineva alături. Sperăm ca odată informațiile împărtășite în acest articol alegerea să fie mai ușoară și să se facă cu deschidere și încredere.

 

Stiloul fără cerneală

de Ovidiu DAMIAN [guest post]

O fetiță de clasa I m-a rugat într-o zi să-i explic o situație pe care nu o întelegea. În timpul orei a rămas fără cerneală în stilou și, când a căutat în penar rezerve, a constatat că le-a uitat acasă. I-a spus învățătoarei că nu poate continua să scrie și imediat patru sau cinci copii au sărit în ajutorul ei și au vrut să-i dea din rezervele lor. Învățătoarea i-a oprit imediat autoritar și a decretat că fetița nu trebuie ajutată și că n-are decât să rămână cu lecția nescrisă și, implicit, în imposibilitatea de a-și face și temele cu ocazia asta. Mai mult, ar fi o bună oportunitate pentru a se „învăța minte” ca altădată să nu mai uite acasă rezervele de cerneală. Iar fetița mă întreba dacă a greșit, dacă au greșit colegii când i-au sărit în ajutor, dacă este atât de grav să uiți uneori ceva acasă… Mi-a fost greu să-i spun ceea ce cred cu adevărat despre toată situația gândindu-mă că ea se întâlnește cu învățătoarea în fiecare zi așa că am bolborosit ceva neutru și am schimbat subiectul.

Copiii simt instinctiv și vor, se pare, să sară în ajutorul cuiva aflat în nevoie. Cred că sunt primordiile, semințele, mugurii unor comportamente care, dacă sunt încurajate, ulterior în viață ne fac să ajutăm un orb să treacă strada, o bătrânică să ducă o plasă, o femeie gravidă să urce un cărucior în autobuz, adică să nu fim indiferenți la nevoile celor din jurul nostru.

Mi s-a părut trist că toată treaba asta s-a petrecut într-o școală, chipurile în instituția responsabilă de educație. Ori cred că educație înseamnă mult mai mult decât a preda lecții elevilor, de a-i învăța socoteli, bastonașe, dictare sau împărțire pe silabe. Cred că educație înseamnă adesea un balet pe sârmă în care modelezi un aluat fraged. Și mai cred că acest proces nu este unidirecțional. Aluatul reacționează, îți transmite dacă e ok sau nu ce faci cu el. Sigur că depinde de tine ca frământător dacă asculți sau nu, dacă ai urechi și ochi pentru astfel de mesaje. Spun balet pe sârmă pentru că e foarte ușor să faci greșeli în tot precesul ăsta de frământare. Și ce dacă? Poți oricând să ți le asumi, să-ți ceri iertare și să le îndrepți. Iar copiii te iartă și învață că pot la rândul lor greși și că pot îndrepta greșelile.

La fel cred că stă treaba și atunci când vorbim despre training, despre formare. Și aici, dincolo de faptul că transmitem cunoștințe și informații cursanților, cel mai frumos lucru este să dezvolți atitudini.

Și totul pornește de la stabilirea unei relații. O relație autentică între învățător și elevi, între formator și cursanți. Se vorbește despre elevi „răi”, neastâmpărați, despre cursanți problematici. De fapt, ei vor doar să stabilească o relație, așa cum știu ei în acel moment. Iar ca profesor sau formator, dacă pot să „conțin” acea manieră de stabilire a unei relații, dacă pot să rămân lângă acel om și să văd omul din spatele manifestărilor concrete, care desigur uneori sunt greu de dus, am șanse mari să-i arăt că mai există și alte moduri prin care se poate stabili o relație. Și cu ocazia asta învăț și eu ca profesor sau ca formator că există și alte moduri de a gestiona o situație dificilă decât cea în care trimit elevul sau cursantul la plimbare. Desigur asta presupune ca uneori să mă abat de la obiective, de la ceea ce mi-am propus să fac în acel moment și să mă concentrez exact pe relație, pe legătura de la om la om. Peste ani, ceea ce ne amintim în mare parte din trecerea noastră prin școală sau prin cursuri de formare nu sunt cunoștințe exacte dintr-un anumit domeniu ci oameni, profesori, formatori, relații, caractere care ne-au impresionat la un moment dat. Care ne-au făcut să ne ridicăm un semn de intrebare, care ne-au împins spre introspecție, spre auto-cunoaștere. Oare de ce nu am da chestia asta mai departe?

Când vorbim de relații, vorbim și despre încredere. Este extraordinar să vezi cum elevii sau cursanții se deschid, înfloresc atunci când simt că cineva le oferă încredere, când mesajul pe care îl primesc subtil este acela că este în regulă să îndrăznească, să încerce, că cineva crede în ei, că e ok dacă greșesc ori eșuează și că eșecul este doar o nouă oportunitate de a învăța ceva nou, ceva altfel, ceva diferit. Acel moment în care nu vorbim de două tabere – profesorii cei deștepți și atoatecunoscători și elevii lipsiți de orice cunoștințe și cărora trebuie să le torni în cap cu tolceru ca să priceapă ceva. Și în loc să vorbim de două tabere, vorbim de una singură în care nimeni nu deține adevărul absolut sau răspunsul universal, ci în care dezbatem, argumentăm, decidem împreună.

Cerneala-stilou

O frică majoră a unor profesori sau formatori este aceea de a fi plictisitori la curs. Eu cred că nu este absolut nicio problemă la un moment dat dacă ești plictisitor. Este mult mai grav să dezinformezi, să calomniezi, să minți, să judeci. Astfel de lucruri lasă urme mult mai adânci în sufletul cuiva decât o senzație de plictiseală, pe care dacă o conștientizăm și ne-o asumăm, devine și ea o oportunitate de schimbare, de a face lucrurile altfel data viitoare, poate mai puțin plictisitor, chiar atractiv. Iar dacă astfel de informații ne sunt spuse chiar de către elevi sau cursanți înseamnă că am câștigat foarte mult la capitolul relații. Înseamnă că au încredere în noi, că îndrăznesc să ne spună cum putem face lucrurile mai bine pentru toți, că se implică și colaborează, devin o parte activă în acest proces care așa cum spuneam și mai devreme este bidirecțional. Cred că ăsta este genul de lecții pentru care nimeni nu ar trebui să se teamă că rămâne fără cerneală.


Ovidiu-DAMIANOvidiu DAMIAN este doctor în psihologie, specializat în tulburări de spectru autist. După terminarea facultății, a înființat împreună cu un grup de colegi psihologi Asociația Hans Spalinger filiala Cluj-Napoca. A desfășurat cercetări în domeniul evaluării dinamice și funcționale a copiilor cu autism și cu dizabilitate mintală severă. Este trainer și președinte al Federației de Pedagogie Curativă din România, iar din anul 2009 este specializat și în psihologia aviației. Deși este fascinat de zbor, consideră că oricât de frumoasă ar fi această experiență, viața este ceea ce se întâmplă atunci când ești cu picioarele pe pământ, la propriu.

Image via

Încredere, convingere, acceptare sau despre cum fiecare vede în jur ce are în suflet

de Szerena SEER, trainer ATU Consulting

În această lună, în ATU, ne-am îndreptat atenția asupra conceptelor de încredere, convingere, acceptare. La o primă vedere, pare că nu au foarte multă legătură între ele. Și totuși…

În acest articol, aș dori să le atingem înțelesurile, să ne uităm la ele din mai multe perspective, să ne îndoim, să analizăm, să facem legături și să ne punem întrebări.

Să începem prin a ne pune câteva întrebări și a gândi răspunsurile din perspectiva vieții noastre: Ce înseamnă să avem încredere? La ce ne ajută? Cum ne simțim dacă nu avem încredere în noi sau în ceilalți? Cum stăm cu încrederea în viața noastră de zi cu zi? Pe o scală de la 1 la 10: câtă încredere avem în noi? Dar în ceilalți? Când ne-am pierdut încrederea? Când am câștigat-o?

Atunci când vorbim de încredere, adesea ne gândim la ea din două perspective: încrederea în noi și încrederea în ceilalți. Dacă ne uităm la definiții, încrederea în ceilalți înseamnă un sentiment de siguranță față de cinstea, buna-credință sau sinceritatea cuiva, iar încrederea în noi înseamnă sentimentul de siguranță față de puterile proprii.

Deși cele două concepte par a fi diferite, ele au câteva lucruri în comun:

  1. În primul rând, amândouă tipuri de încredere fac parte din zona spirituală a sufletului nostru, din acea zonă unde se află și credințele, sensurile, valorile, raportarea la viitor, perspectiva noastră despre lume și univers. În acest sens, a avea încredere înseamnă a avea un sentiment adânc de liniște, senzația că lucrurile vor merge bine.
  2. În al doilea rând, cele două au o rădăcină comună privind riscurile pe care ni le luăm și protecția pentru care le folosim. Atunci când nu avem încredere în noi, de fapt, ne protejăm pe noi înșine de la posibilele eșecuri. Mai bine nu facem anumite lucruri decât să fim nevoiți să facem față unei nereușite. În acel moment, lipsa încrederii ne ajută – sau credem că ne ajută – să evităm eșecul. În cealaltă situație, în care nu avem încredere în alții și ne punem întrebarea – De îmi este, de fapt, frică? – ajungem tot la răspunsuri de genul: să nu mă rănească, să nu mă dezamăgească, să nu mă înșele, deci și în acest caz ne uităm la noi, ne protejăm pe noi înșine.

Există o poveste despre un bătrân înțelept, care stătea la marginea unui oraș cu discipolii săi.
Într-o zi, s-a apropiat de ei un călător și i-a întrebat: „Cum sunt locuitorii acestui oraș? Vin de departe și caut un loc unde să mă opresc.” Înțeleptul îi răspunse: „În acest oraș, toți locuitorii sunt oameni răi, care te vor fura, te vor înșela…Trebuie să ai mare grijă cu ei.”
Într-o altă zi, s-a apropiat de ei un alt călător și i-a întrebat: „Cum sunt locuitorii acestui oraș? Vin de departe și caut un loc unde să mă opresc.” Înțeleptul îi răspunse: „În acest oraș, toți locuitorii sunt oameni buni, care te vor ajuta la nevoie, te vor asculta, te vor înțelege și te vor accepta ușor. Poți avea o viață frumoasă în acest oraș.”
Discipolii s-au uitat unii la ceilalți, nu înțelegeau răspunsurile înțeleptului.
A trecut un timp și, la un moment dat, iarăși s-a apropiat de ei un călător, cu aceeași întrebare. Înțeleptul îi răspunse și la acesta: „În acest oraș, vei găsi și oameni buni, și oameni răi. Unii îți vor fi prieteni și te vor ajuta, iar alții te vor dezamăgi.”
Discipolii nu mai puteau răbda de curiozitate și l-au întrebat pe înțelept: „Cum de ai dat trei răspunsuri diferite la cei trei călători? Nu sunt oamenii din acest oraș aceeași în fiecare situație?”
Înțeleptul le-a răspuns: „Fiecare vede în jur, ce are în inimă. Primul călător era un om rău, deci el asta va găsi oriunde merge. Al doilea avea inima curată, el va găsi peste tot oameni buni, care să îi fie de ajutor. Iar al treilea călător avea și bunătate, și un pic de răutate în suflet. El le va găsi pe amândouă în oameni.”

Concluzia din perspectiva încrederii: Dacă nu avem încredere în noi, nu putem avea nici în ceilalți. Dacă avem încredere în noi, va fi mai ușor să avem și în ceilalți. Sau altfel spus: Încrederea nu înseamnă să știu că totul va merge bine, ci că eu voi fi și dacă lucrurile merg rău.

***

Să ne uităm la următorul concept al triadei, cel al convingerilor, printr-un exercițiu:

  • Spuneți primele 5 lucruri care vă vin în minte la întrebarea: De ce anume sunt convins?
  • Acum gândiți-vă la ce vă ajută aceste convingeri și unde vă creează dificultăți în viață.

Deseori, convingerile pot fi colac de salvare în momente grele de viață. Pot fi resurse acolo, unde încrederea nu mai ajunge. Ne pot da puterea necesară să mergem mai departe și să ne vindecăm de răni. În același timp, ele ne pot închide

În momentul în care sunt convins de ceva anume, automat am închis ușile spre alte posibilități. Gândiți-vă la convingerile voastre din exercițiul de mai sus și vizualizați cum reacționați dacă cineva vă prezintă un punct de vedere diferit față de convingerea voastră. Cum reacționați? E ușor să ascultați? Să înțelegeți? Sau vă simțiti frustrați, agitați, plictisiți?

În anumite situații, a avea convingeri poate fi tot o formă de protecție: dacă nu accept să văd și alte căi decât ale mele, pot să o aleg pe cea mai comodă/cea mai cunoscută pentru mine, deci să nu risc. A vedea mai multe posibilități, înseamnă că poate va fi nevoie să aleg una. Să mă decid. Și cum fiecare decizie este și o pierdere, iar pierderile dor, nu întotdeauna ne dorim să le facem față.

Pe de altă parte, dacă nu văd alte posibilități, nu învăț, nu mă dezvolt. Dacă nu mă dezvolt, nu pot să shimb, nu pot să îmbunătățesc, rămân la același nivel. Deci putem chiar spune că una din condițiile dezvoltării noastre ar fi să avem cât mai puține convingeri și cât mai multă curiozitate.

Se spune că atunci când nimic nu e sigur, totul este posibil. Cum ar fi, să trăim cu această convingere?

Convingerile le găsim și în teoriile de personalitate. Conform teoriilor lui Adler, fiecare persoană își dezvoltă personalitatea printr-un fel propriu, proces care a fost numit stil de viață. În teoria despre stilul de viață, Adler spunea că acesta se compune din patru tipuri de convingeri:

  1. Conceptul despre sine – convingerile despre cine sunt eu;
  2. Sinele ideal – convingerile despre cine ar trebui să fiu;
  3. Imaginea despre lume – convingerile despre ceilalți și ce cred că așteaptă ei de la mine;
  4. Convingerile etice – convingerile despre cum ar trebui ceilalți să se comporte, codul personal de bine și rău.

În psihologia lui Adler, stilul de viață înseamnă același lucru ca și termenul de personalitate în alte teorii. Stilul de viață spune cine suntem, ce suntem și ce ne-am dori să devenim.

În continuare, vă invit la un moment de autocunoaștere și să răspundem la următoarele întrebări:

  • Cine sunt eu?
  • Cine ar trebui să fiu?
  • Ce vrea lumea de la mine?
  • Ce este bine?
  • Ce este rău?
    din punctul meu de vedere?

Răspunsurile la aceste întrebări determină cum ne trăim viața, ce atitudine avem și ce decizii luăm pe parcurs.

***

Acceptarea. Mi se întâmplă des ca atunci când vorbesc despre importanța acceptării, oamenii să nu fie de acord, să nu își dorească să accepte ceea ce au trăit, ce au experiențiat de-a lungul vieții. La început, nu am înțeles motivul lor și am început să îi întreb. Am aflat că foarte mulți oameni consideră acceptarea egală cu renunțarea, cu a se da bătuți, cu a nu mai face schimbări.

Paul Tournier spunea că: „Acceptarea vieții unui om nu are nimic de-a face cu resemnarea. Nu înseamnă a fugi din luptă. Din contră, înseamnă a o accepta așa cum vine, cu toate handicapurile eredității, suferinței, ale complexelor psihologice și ale nedreptăților.” Dacă accept ce am trăit înseamnă că nu mă mai lupt cu fantoma ei, nu mai cheltui energie pe furie, tristețe, rușine și alte emoții care mă seacă de viață. Cu toate astea, îmi dau șansa să mă vindec.

De obicei, considerăm că este mai dificil să acceptăm lucrurile negative din viață: Să acceptăm că viața noastră a luat-o pe alte direcții decât ne-am visat. Să acceptăm că nu suntem perfecți. Să acceptăm feedbackul negativ. Să acceptăm că îi putem pierde pe cei dragi. Să acceptăm că nimic nu durează permanent.

Pe de altă parte, în experiența mea de până acum, am văzut mulți oameni care aveau dificultăți în a accepta ceea ce era bun în viața lor: Să accepte un cadou cu inima deschisă. Să accepte un ajutor de la cei dragi. Să accepte că au parte de momente frumoase. Să accepte că merită să primească de la viață tot ce au visat. Să accepte că sunt speciali.

Dacă vă recunoașteți în aceste situații, aveți lucruri, momente, oameni etc. în viața voastră pe care nu îi puteți accepta, închideți ochii pentru o secundă și închipuiți-vă că de mâine sunteți capabili de acceptare maximă. Cu liniște și calm în suflet. Vă treziți dimineața: Ce s-a schimbat în viața voastră? Cum arată viața voastră acum? Unde sunteți? Cine e lângă voi? Cum vă simțiți? Dacă vă place cum arată viața voastră așa, vă puteți întreba ce anume v-ar ajuta să devină realitate.

***

Ne-am uitat până acum la conceptele de încredere, convingere și acceptare, vă propun să căutăm legăturile dintre cele trei, prin prisma teoriei adleriene.

Ladybug-Ryan-McGuire

În primul rând, dacă avem convingeri puternice pozitive despre „Cine sunt eu?”, asta ne dă încredere în propria noastră persoană. De exemplu, dacă am convingerea că sunt puternică, asta mă va ajuta să am încredere atunci când întâmpin dificultăți. La fel, dacă avem convingerea că suntem capabili să deosebim corect între bine și rău, poate ne simțim corecți, vrednici, buni etc., ceea ce iarăși contribuie la încrederea în noi.

Dacă am convingerea că „ceea ce ar trebui să fiu” sau „ce așteaptă lumea de la mine” este foarte diferit de „ceea ce sunt”, aceasta poate să îmi cauzeze conflicte și întrebări. Poate să cauzeze încredere scăzută în mine. Pot să simt că nu sunt destul de bun, că nu sunt/nu voi fi acceptat de către ceilalți.

În schimb, dacă – indiferent de convingerile mele legate de propria mea persoană – pot accepta ceea ce sunt (cu toate calitățile și defectele mele), pot accepta că ceea ce vrea lumea de la mine este interpretat subiectiv din perspectiva mea și nu e întotdeauna real, pot accepta că sunt bine așa cum sunt și, cel mai important, este să pot să fiu eu însumi/însămi, pot să-mi accept nivelul de încredere și să ajung la un echilibru și calm interior, la care puțini au ajuns până acum.

Mult succes!

Bibliografie:
Adler, A. (2009). What life could mean to you. The Psychology of Personal Development (Trans. Colin Brett). Oneworld Publications;.
Adler, A. (1935). The fundamental view of Individual Psychology. International Journal of Individual Psychology, 1, 1– 8;
Airinei, Camelia. Psihoterapie adleriana – articol online
Watts, Richard (2003). Adlerian, Cognitive, and Constructivist Therapies: An Integrative Dialogue. Springer Publishing Company;
 
foto Ryan McGuire via gratisography