Povestea merge mai departe – despre relaţia de cuplu

de Gabriela HUM, Director executiv ATU Consulting

Toate familiile fericite sunt la fel.
Fiecare familie e nefericită în felul său.
Anna Karenina, Tolstoi

Ca urmare a interesului manifestat şi a feedback-urilor primite în urma articolului Povestea merge mai departe – despre stilurile parentale, continuăm să abordăm în aceeaşi manieră, de data aceasta, relaţia de cuplu.

Spuneam în articolul dedicat stilurilor parentale că, plecând de la modul în care am fost crescuți ca și copii, ne putem uita la câteva dimensiuni relaționale:

  • relația cu noi înșine și cu copiii noștri
  • relația noastră de cuplu
  • modul în care ne facem prieteni, respectiv
  • relația noastra cu viața și cu propriile scopuri

Dimensiunea-model-parenting

Fig. 1 Dimensiunea model

Am prezentat modul în care relația părinților cu noi poate deveni, la vârsta adultă, un model pentru relația noastră cu noi înșine, dar și pentru relația noastră cu propriul/ propriii copil/copii.

În ciclurile vieții de familie, există două etape distincte prin care partenerii trec și este nevoie să se adapteze (sau eșuează): etapa cuplului fără copii și etapa cuplului cu copil (triunghiul familial). (Se pare că la apariția celui de al doilea copil lucrurile sunt deja oarecum trăite, experimentate, cunoscute și mai ușor de a le face față).

În articolul de față, vă propun să ne uităm la modul în care relația de parteneriat a părinților influențează modul în care formăm propria relație de cuplu (care, la rândul ei, devine model de relație de cuplu pentru copiii nostri), precum și la modul în care ne-am raportat și am fost implicați în relația de cuplu a părinților și cum anume acest lucru ne ajută sau ne încurcă în a funcționa în triunghiurile relaționale din viața noastră.

Înainte de a intra însă în detalii, am să vă rog să (vă) răspundeți la câteva întrebări:

  • Cum vorbea mama despre tata în fața voastră? Dar tata despre mama?
  • Cum era petrecut timpul liber în familia voastră?
  • Cum își arătau părinții afecțiunea în fața voastră?
  • Cum își arătau afecțiunea în particular (când credeau că nu îi vedeți)?
  • În ce măsură părinții discutau mai mult despre subiecte/probleme de zi cu zi sau mai mult despre sentimente personale, nevoi, scopuri?
  • În ce măsură aveau conflicte și cum anume făceau față părinții conflictelor? Cum le gestionau? Cum le încheiau (dacă le încheiau)?

Gândiți-vă acum ce anume din ceea ce ați văzut, ați trăit și experimentat în familia de origine repetați (sau încercați să evitați sau să faceți opusul) în viața cuplului din care faceți parte? Ce anume vi se „reproșează” de către partener că faceți la fel ca mama sau ca tata sau ca în familia voastră de origine? Cum anume, ceea ce v-a plăcut sau nu v-a plăcut la modul de relaționare între părinții propri, arătați copilului vostru în relația cu soțul sau soția? Cât de conștiente sunt aceste comportamente sau atitudini sau cât de mult scapă controlului conștient?

Există două tipuri extreme de cupluri, descrise in literatură (Peseschkian, Positive Family Therapy):

  1. Cuplurile simbiotice – care par să funcționeze foarte bine, evită să arate faptul că sunt supărați pentru ce a făcut sau spus celălalt, maschează conflictele sau le evită; de obicei, unul dintre parteneri se supune tacit deciziilor celuilalt. Sunt cupluri văzute foarte funcționale înafară, lumea le dă de exemplu („I-ai văzut pe X ce bine se potrivesc?”) și rămâne consternată când află că divorțează („Ce s-o fi întâmplat cu X? Păreau cuplul perfect!”).
  2. Cuplurile conflictuale – care par că se ceartă din orice, de față cu copiii sau cu străinii, cearta este „modul lor de funcționare”, le sare țandăra din orice, mereu au ceva de împărțit.

În cuplurile simbiotice, dificultățile apar în special din cauza faptului că partenerii au propriile dificultăți în a percepe și gestiona un conflict, percep conflictul ca fiind o sursa de erodare și rupere a relației. Paradoxul este ca tocmai neexprimarea nevoilor proprii, amânarea lor, lipsa limitelor setate de ambii parteneri, erodează mai mult o relație decât conflictele matur gestionate. Mai mult, există cupluri care au copii și care consideră conflictele ca fiind nocive sau toxice pentru aceștia și nu le lasă să iasă la suprafață, le ascund sau le poartă în „dormitor”, în locuri ascunse pentru cei mici. Partenerii realizează rar sau târziu că, cu toate că nu lasă conflictele la „vedere”, copilul știe/simte că ceva se întamplă „între mama și tata”, iar dacă partenerii ascund conflictele, cu siguranță copilul va înțelege ca acel „ceva” despre care mama și tata nu vorbesc este ceva „rău”. Astfel de cupluri modelează slab capacitatea copilului de a gestiona conflictele, influențează copilul în a crede că acestea sunt „ceva rău”, de nedorit, adesea dezvoltând slabe competențe relaționale la copil (copilul va ști puțin să își afirme propriul punct de vedere sau să îl apere/argumenteze într-o relație).

În cazul cuplurilor care funcționează în varianta „cearta este modul nostru de a ne iubi”, există câteva aspecte ce merită atenție, și anume:

  • faptul că adesea partenerii se ascultă puțin, fiind prea preocupați să își formuleze în minte propriile argumente
  • conflictele rareori se finalizează cu o concluzie care să aducă schimbări în comportamentul de cuplu sau de familie, iar acest fapt duce la:
  • reproșuri interminabile, comportamente de „dezgropat morții” și discuții legate de teme începute uneori cu ani în urmă.

Aceste cupluri consideră că un conflict trebuie să se termine cu un învingător și un perdant (iar în unele cupluri, același rol e preluat mereu de același personaj). Conflictele din aceste cupluri erodează și ele relația, uneori duc la comportament agresiv, alteori la copinguri (mecanisme de a face față situației) dezadaptative (ca de exemplu, consumul de alcool). Adesea, în aceste cupluri, copilul e pus sau simte nevoia să intervină pentru a media conflictul și, din rolul de salvator al cuplului de părinți, devine adesea victima celui care “pierde” în conflict și preferatul celui care “câștigă”. Sunt copiii care vor învăța foarte greu să funcționeze ca observatori în triunghiurile relaționale pe care le formează în viață, simțindu-se mereu datori să intervină, să apere sau să acuze pe cineva, să salveze pe cel nedreptățit.

În cuplurile care nu sunt la extreme, conflictele sunt deschise și orientate spre a împărtăși punctele de vedere diferite, spre a accepta că a avea un alt punct de vedere înseamnă doar că uneori lucrurile pot fi văzute diferit de oameni diferiți. Aceste cupluri sunt dispuse să analizeze perspectivele diferite și să ajungă la o soluție de comun acord (care uneori poate fi soluția unuia dintre membrii cuplului, dar și o soluție nouă, reieșită din combinarea părerilor celor doi).

Am scris mai sus doar despre conflictele în relația de cuplu, pentru că se pare că ele sunt principala formă de „relaționare” între două persoane diferite. Ne certăm pe cinci zone importante din viața noastră: pe tema banilor, a vieții sexuale, a muncii, a modului în care ne creștem copiii și a aspectelor casnice (Les & Leslie Parrot). Din momentul în care ne setăm reguli pentru teritoriul pe care îl împărțim împreună (relația, căsnicia) și învățăm să facem distincția între conflictele constructive și cele distructive, avem spațiu, timp și energie pentru a crește împreună și pentru a crește copii sănătoși emoțional.

Ce ne recomandă Gottman, specialist în terapie de cuplu și familie, pentru a dezvolta o relație de parteneriat ce să se constituie ca model sănătos pentru copiii noștri:

  1. Să ne dezvoltăm așa numita „hartă a relației” – să fim interesați de partener, să cunoaștem evenimentele majore din viața lui/ei, nu doar de când ne cunoaștem, ci și de dinainte de acest moment, din copilăria lui, să ne cunoaștem speranțele, îngrijorările, scopurile unul altuia.
  2. Să menținem compasiunea și admirația pentru partenerul nostru, acestea fiind două dintre elementele de bază pentru o relație romantică pe termen lung. Să ne focusăm pe ceea ce partenerul nostru are ca și caracteristici pozitive, să le verbalizăm în fața partenerului și în fața copiilor. Mai mult, a avea și arăta compasiune și empatie partenerului nostru, mai ales atunci când este supărat, este unul dintre aspectele care menține încrederea și sentimentul de intimitate în cuplu. Ginott, un nume de referință în relația copil-părinte, ne amintește că „Înțelegerea trebuie să preceadă sfaturile” și asta este valabil nu doar între copii si părinți, ci și între adulți.
  3. Într-o relație, adesea partenerii cer periodic, într-o manieră indirectă, atenție, afecțiune, suport, unul de la celălalt. Aceste cereri se finalizează fie cu a primi ceea ce am cerut, fie cu un partener care se îndepărtează de noi. Atenția la cererile partenerului și răspunsul adecvat la aceste cereri, prin orientarea atenției spre ceea ce ni se cere, întreține o relație conectată emoțional, romantică.
  4. Să ne lăsăm partenerii să ne influențeze, să ne dăm voie „să pierdem” în dispute, mai ales în cele care nu au impact major asupra relației (și asta este valabil pentru ambii parteneri). Studiile facute de Gottman arată că soțiile fac mai des asta iar soții întorc „favoarea” mai rar.
  5. Să ne rezolvăm problemele care pot fi rezolvate, fără a le lăsa să treneze sau să fie rezolvate de timp.
  6. Să ieșim din propria colivie și să împărtășim partenerului nostru ce vise avem, ce așteptări avem de la o relație, de la o familie, de la viață. Multe din conflictele în cupluri apar din cauză că, odată căsătoriți, oamenii renunță la visele lor, având senzația că ele nu mai pot fi împlinite pentru că trebuie să fim dedicați familiei, casei, rolurilor noi.
  7. Să discutăm despre „contractul prenupțial emoțional”. Ce pot oferi în relație și ce aștept emoțional din ea. Ce este acceptabil și ce este inacceptabil pentru mine într-o relație de cuplu?

Si dacă am amintit de câteva ori despre triunghiuri, am să atrag atenția asupra triunghiului care apare și în cuplu, inainte de apariția copilului sau copiilor: triunghiul partener – eu – relație.

Triunghi-relatie-partener-eu

Fig. 2 Triunghiul în relația de cuplu

Este necesar să avem grijă de propriile nevoi, de nevoile celuilalt și de relația care o avem împreună.

Ce învață copilul dintr-o relație funcțională între părinții?

  1. Să dezvolte și să mențină o atmosferă emoțională securizantă în propria relație (celălalt ajunge să trăiască sentimentul de „abia aștept să merg acasă să mă întâlnesc cu soțul meu/soția mea să povestim despre …”).
  2. Să dezvolte relații în care securitatea emoțională se simte, nu neapărat se vorbește despre ea.
  3. Să dezvolte o relație în care celuilalt nu-i este teamă că va fi persecutat pentru opiniile sale (nu se râde de ceea ce spune, nu se fac glume proaste, nu este pedepsit pentru opiniile sale, celălalt este acceptat atunci când vede lucrurile altfel și punctul său de vedere, chiar dacă este altfel, este considerat valoros).
  4. Să dezvolte relații în care celălalt se simte „invitat” să spună ce simte, nu este nevoie să „se tragă” de el/ea pentru a-și exprima opinia.

Am început și închei acest articol cu o serie de întrebări: am fost acei copii care au ajuns azi adulții care știu să dezvolte astfel de relații? Dacă da, e minunat! Dacă nu, atunci e momentul să ne întrebăm ce facem pentru a forma și menține relații armonioase în cuplu, în familie? Cum suntem modele pentru copiii noștri?

Pentru că, așa cum spunea Sartre: Important nu este să spui „Iată ce au făcut din mine”, ci „Iată ce am făcut eu din ceea ce au făcut din mine”.
 

Bibliografie

Ginott, H. (2003). Between Parent and Child: The Bestselling Classic That Revolutionized Parent-Child Communication (Revised and Updated). New York: Three Rivers Press;
Gottman J. (2002). The relationship cure. New York: Three Rivers Press;
Les and Lesslie Parrot (2013). The 5 Biggest Areas of Conflict for Couples Conflict is inevitable in marriage, but here’s how to fight well – articol online – Relevant Magazine;
Peseschkian, N (2009). Positive Family Therapy. Springer Verlag.
 

Maratonul Internațional Cluj 2015

Duminică, 19 aprilie 2015, pentru al treilea an consecutiv, am fost prezenți la Maratonul Internațional Cluj-Napoca. Am fost împreună – alergători și susținători – și ne-am bucurat să vedem atâția oameni într-un singur loc, persoane cărora le place sportul, mișcarea sau, pur și simplu, le face plăcere să-și petreacă o zi din weekend făcând altceva, alături de prieteni și colegi!

Echipa ATU a fost reprezentată de Radu MĂRINCEAN la proba de semimaraton și de Cecilia GHERLE, Adela HARLIȘCA, Diana BERINDEI și Gavril HABA – la proba de maraton ștafetă.

Maraton-International-2015

Felicitări, dragii noștri alergători! Suntem tare mândri de voi și ne bucurăm că echipa de maratoniști din partea ATU se mărește cu fiecare an!

Vă invităm să vedeți mai multe fotografii de pe parcursul evenimentului aici.

Duminica pe coclauri #11

Duminică, 5 aprilie, unii au serbat ziua numelui, alții au sărbătorit Paștele. O parte din Echipa ATU a petrecut o altă Duminică pe coclauri. Indiferent de ocazie, multe motive de sărbătoare!

DpC11

Am pornit de la Castelul Templul Cavalerilor, dintre Vălișoara și Poiana Aiudului, am înconjurat Dealul Bogzii la 827 metri altitudine după care am mers până la marginea peretelui vertical de stâncă a Cheilor Vălișoarei și am admirat prileliștea care îți taie respirația. Am parcurs 6 km, cu o diferență de nivel de 400 de metri și am „ars” 1.200 kcalorii.

Traseul și track-ul GPS pot fi văzute și descărcate de aici.

Am sperat că, fiind aprilie, vom avea o duminică pe coclauri de primăvară… Ne-a nins mai ceva ca în decembrie. Și totuși, câțiva temerari ne-am aventurat prin Cheile Vălișoarei și am făcut un traseu în care iarna și primăvara s-au îmbinat interesant. Tematica acestei duminici a fost fotografia, așa că am avut parte de informații legate de arta fotografică și de câteva momente practice.

Următoarea Duminică pe coclauri e planificată în 17 mai!

Până atunci, vă invităm să vedeți o parte dintre fotografiile făcute în drumeție.

Duminica pe coclauri logo

 

Povestea merge mai departe – despre stilurile parentale

de Gabriela HUM și Raluca GORDAN

Vă invităm să facem o scurtă vizită imaginară în propria copilărie și să ne amintim dacă sau cât de des am spus „Când voi fi mare, eu n-am să fiu ca mama/tata!”, „Cu copilul meu, eu n-am să fac niciodată ca mama/tata!”.

În rolul de părinte și de adult, singurele lucruri sigure sunt:

  1. Că la un moment dat, vom greși (și ce greșeli ne sunt mai la îndemână decât cele cunoscute, ale părinților noștri de exemplu?) și
  2. Că la un moment dat, ni se va spune/reproșa că am greșit (de obicei, acel moment este adolescența copiilor noștri).

De aceea, în rolul de părinte, întrebarea nu este neapărat „Cum să fac să fiu un părinte perfect/ideal?”, ci Cum să fiu un părinte suficient de bun? Cum anume eu, copilul părinților mei, duc mai departe în varianta de model sau contra-model, ceea ce am văzut/trăit/simțit în familia de origine? Cum anume pot fi un părinte autoreflexiv, dispus să învăț și să mă schimb și să cresc alături de copiii proprii?

Familia este singura instituție universală, vizibilă în toate societățile și fiecare dintre noi suntem născuți într-o familie. Pentru că la naștere suntem neputincioși și ne dezvoltăm ca nevoie independența (independența este alegerea de a depinde de mine în primul rând pentru suport sau acces la resurse) și autonomia (autonomia descrie conștientizarea propriilor valori, scopuri, posibilități și implicarea în acțiuni care sunt susținute de acestea și/sau sunt orientate spre acestea), familia este primul context de socializare care servește ca mediu constant, care devine model internalizat implicit.

Plecând de la modul în care am fost crescuți ca și copii, ne putem uita la câteva dimensiuni, așa cum sunt ele prezentate mai jos:

Dimensiunea-model-parenting

Fig. 1 Dimensiunea model

În acest articol, ne vom ocupa de aria relației parinților cu copiii, pornind de la relația părinților noștri cu noi și ajungând la relația noastră cu copiii proprii.

Gândiți-vă cum a fost relația parinților voștri cu voi?

  • De cine ai fost mai apropiat? (mama sau tata)
  • Cine avea mai multă răbdare cu tine când erai copil?
  • Cine avea mai mult timp pentru tine când erai copil?
  • Cine era modelul tău? Ale cui comportamente și atitudini le-ai adoptat?
  • Cum vă arătau parinții iubire, tandrețe?
  • Cum simți că ai fost tratat ca și copil? Au existat tratamente preferențiale față de copii (frați/surori) și față de cine s-au manifestat acestea?
  • Care erau regulile importante în familie, pe care ca și copil era necesar (sau obligatoriu) să le urmezi?
  • Cum erai/erați tu/și frații tăi/ pedepsit(i)? Dar recompensat(i)?
  • Cum ar fi trebuit să te dezvolți ca să împlinești idealul părinților?

Dacă ne ocupăm mai de aproape de cele opt întrebări de mai sus, vom vedea că ele se referă la două aspecte importante în relația părinților cu copiii: la cum anume părinții arată copilului că îl iubesc și cum anume părinții încearcă să introducă regulile în viața copilului.

Diana Baumrind vorbește despre cele două aspecte de mai sus, descriind cu ajutorul lor tipurile de parenting. Autoarea vorbește despre responsivitatea părintelui față de nevoile copilului și despre exigența cu care părintele aduce reguli în viața copilului.

Stiluri-de-parenting

Fig. 2 Cele 4 stiluri de parenting după Baumrind, Maccoby and Martin

Parentingul ferm – este exigent și responsiv la nevoile copilului, abordarea este una centrată pe copil, cu așteptări mature față de copil; părintele înțelege cum se simte copilul în diferite situații și îl ajută să își regleze emoțiile. Chiar dacă modul de abordare al copilului este într-o variantă matură, părintele ferm este un părinte iertător, care își ajută copilul și îi este alături în a găsi soluții pentru a rezolva diferite situații problematice pe care le trăiește, încurajează copilul să fie independent și totuși îi oferă limite acțiunilor sale, acceptă negocierile, permite copilului să exploreze, fiind acolo la întoarcerea lui, pentru a discuta despre ceea ce a descoperit (indiferent că asta înseamnă o frunză sau o experiență într-o tabără), oferă posibilitatea copiilor să ia decizii, ghidându-le uneori, dar lăsând copilul să și greșească, să eșueze, fiindu-i alături în asumarea eșecului și în a învăța din el (nu pentru a pedepsi eșecul sau greșeala).

Sunt părinții care dezvoltă copii cu acceptare de sine înaltă, independenți, curioși, autonomi. Sunt părinți care cunosc nevoile copilului și ajută copilul sa-și împlinească cele 3 nevoi de bază (de conectare, de învățare prin afirmare de sine și explorare, și de control).

Parentingul autoritar – este unul restrictiv, parintele setează direcții de acțiune pentru copil, oferind puține explicații. Adesea ceea ce crede părintele este ca „eu știu mai bine, copilul oricum nu înțelege”. Nivelul de responsivitate la nevoile copilului este mic, exigențele sunt mari. Părintele tinde să ceară supunere din partea copilului fără explicații, focusul este pe statutul de părinte care are putere. Pedeapsa fizică este cea mai frecventă formă de pedeapsă iar disciplinarea se face adesea prin ridicarea tonului.

Copiii cu parinți cu stil autoritar tind să dezvolte competențe sociale mai reduse, sunt mai conformiști, mai supuși, mai tăcuți. Adesea în adolescență rebeliunea specifică acestei vârste înseamnă implicarea în comportamente de risc sau fuga de acasă.

Există însă și câteva aspecte pozitive ale parentingului autoritar. În cultura asiatică este bine cunoscut fenomenul de “tiger mother”, mamele autoritare, cu nivel foarte ridicat de expectanțe de la copii încă de la 5-6 ani (în cultura budistă în general se spune că până la 5 ani să îți tratezi copilul ca pe un prinț și dupa 5 ani ca pe un sclav). Aceste mame forțează adesea limitele copilului și îl împing dincolo de blocajele sale, unii dintre acești copii ajungând să performeze excelent în diverse domenii ale vieții (copiii genii în muzica, dans, matematică etc). Un alt aspect subliniat de cei care nu sunt împotriva unui parenting de tip autoritar este faptul ca acest stil de parenting pregătește copilul pentru agresivitatea cu care se va întâlni în viață, în lumea de dinafara familiei.

Parentingul indulgent – este unul responsiv și neexigent, caracterizat prin implicarea emoțională din partea părinților în relația cu copilul și de foarte puține cereri din partea lor. Părinții sunt emoționali, acceptanți, responsivi la cererile și nevoile copilului. Părintele indulgent nu cere copilului să își regleze comportamentele sau să se poarte potrivit unei situații. În acest fel copilului îi este necunoscut conceptul de „limită”. Ca adulți, acești copii vor ști mai puțin cum să își regleze comportamentele în așa fel încât să nu declanșeze reacții agresive sau de respingere în ceilalți.

Părinții permisivi vor fi „prieteni” ai copiilor lor, nu vor juca un rol real de părinte. Așteptările sunt foarte mici, disciplina este redusă, părintele lasă copilul să ia singur decizii, îi oferă sfaturi la fel ca un prieten. Acest tip de părinte oferă copilului orice își dorește, sperând ca, copilul să aprecieze acest lucru. Alt tip de părinte permisiv este acela care oferă copilului său tot ceea ce lui i-a lipsit în copilărie (focusul în acest caz fiind pe nevoile proprii și nu pe nevoile copilului). Studiile făcute de Baumrind arată că acești copii se maturizează mai greu sau rămân imaturi până la vârsta adultă, în special emoțional, au dificultăți în controlul impulsurilor mai ales la vârsta adolescenței.

Unul dintre aspectele pozitive ale acestui stil parental este securitatea emoțională traită de copil, independența, dorința de a învăța și curajul de a se implica în lucruri noi și capacitatea de a accepta înfrângerile cu mai mare lejeritate.

Parentingul neglijent – este parentingul în care părintele nu este nici exigent nici responsiv – se mai numește neimplicat, detașat. Părintele este neimplicat și foarte puțin curios de viața copilului său. Acest părinte este neinteresat de emoțiile și de opiniile propriului copil. Oferă copilului strict suport material și are grijă de nevoile de bază: de hrană, de locuință, de bani. Copiii cu părinți cu stil indiferent dezvoltă ideea că alte aspecte ale vieții părinților lor sunt mai importante decât ei, devin fie independenși și maturi la vârste foarte fragede, fie retrași emoțional și neimplicați social. Acest stil de parenting va impacta diverse aspecte ale vieții la vârsta adultă: de la lipsa de disciplină interioară până la capacitatea redusă de exprimare emoțională în relațiile cu alții sau tendința copilului de a căuta iubire în orice sursă pe care o întâlnește.

E puțin probabil să avem un stil de parenting pur. Adesea utilizăm toate variantele de parenting, unul dintre stiluri fiind cel predominant în educarea copilului.

Acum gândiți-vă la câteva aspecte:

  1. Ce tip de parenting au folosit părinții voștri cu voi?
  2. Ce v-a plăcut și ce nu v-a plăcut din modul în care parinții v-au tratat atunci când erați copii?
  3. Ce ați preluat de la părinții voștri (conștient sau mai puțin conștient) în modul în care voi vă creșteți copiii?
  4. Ce faceți total opus față de ce au făcut părinții voștri?
  5. Cum reactionați la ceea ce se întâmplă în relația cu copiii voștri atunci când sunteți calmi, odihniți, și cum reacționați când sunteți obosiți, în criză de timp, suprasolicitați?
  6. Puteți verifica ce stil de parenting folosiți voi cu copiii voștri (cel puțin la nivel declarativ) completând chestionarul de stiluri de parenting.

Fără a vrea să dăm rețete de a funcționa în relația părinte-copil, recomandăm ceea ce Rosenfield numește un stil de parenting echilibrat, formulat în acronimul UCARE:

  • Arată-i copilului tău că este Unic – oferă-i copilului ideea că este unic prin încurajări, feedback pozitiv
  • Conectează-l la familie și prieteni, imersează-l într-o lume securizantă, sănătoasă, moderată
  • Oferă-i o Autonimie specifică vârstei – responsabilizează-l conform vârstei și capacităților sale. Lasă-l să greșească.
  • Oferă-i model de Rol, lasă-l să te vadă, să te cunoască, să te întrebe, să înțeleagă că uneori ești vesel, uneori ești supărat, că și tu faci greșeli.
  • Fii Empatic, pune-te în “bocancii” copilului și încearcă să vezi lumea de la nivelul lui, prin lentilele cu care el o privește, cu nivelul de cunoștințe cu care el o judecă.

Vă invităm să vedeți care este stilul vostru parental dominant completând și calculându-vă punctajul la Chestionarul privind stilurile parentale.


Bibliografie

Baumrind, D. (1971). Current patterns of parental authority. Developmental Psychology Monograph, 4, (1, Pt.2);
Maccoby, E. E. (2007). Historical overview of socialization research and theory. In J. E. Grusec & P. D. Hastings (Eds.), Handbook of socialization: Theory and research (pp. 13–41). New York: Guilford Press;
Maccoby, E. E., & Martin, J. A. (1983). Socialization in the context of the family: Parent-child interaction. In P. H. Mussen (Ed.), Handbook of child psychology. Vol. 4: Socialization, personality, and social development (pp. 1–101). New York: Wiley;
Rosenfield, J. H.(2007) Caring Parents: a Guide to Successful Parenting. New York: Guilford Press;
Peseschkian, N (2009) Positive Family Therapy. Verlag Springer.

Poveste cu patru mâini

de Alina STEPAN [guest post]

Între a cere şi a da e o aşteptare mută. Între a pretinde şi a da e o siluire.

Dincolo de volutele semantice, că a oferi înseamnă, poate, să nu ceri nimic în schimb, iar a da – să aştepţi cu bucurie momentul în care darul ţi se va întoarce, verbele de sharing ascund, toate, aceleaşi întrebări: Cine dă? Cine oferă? Ce se dă? Și ce se dăruieşte? Şi acelaşi adevăr: că trebuie să ştim care sunt limitele.

Cine dă? Dă cine ştie să primească, cine ştie de unde şi până unde se întinde fiinţa sa, cu toate posesiunile ei. Dă cui nu-i e teamă că se micşorează şi se pierde pe sine în dăruire. Dă cine aşteaptă să primească. Dă acela care se teme că dacă nu dă este exclus. Dă cine crede că darul este o monedă de schimb. Dă cine are de prisos. Dă cel sărac.

De unde dau atunci când dau? Sunt mulţi oameni care se plâng că nu au destul şi sunt mulţi şi aceia care cred că le prisoseşte ceea ce au. De multe ori, ambii deţin exact aceleaşi lucruri, numai că le privesc şi le cântăresc în mod diferit. „Nu pot să îţi dau, pentru că nu am nici eu”, spun primii. „Dau din ceea ce îmi prisoseşte, spun ceilalţi”, zâmbind. Dar mai sunt si alţi oameni: aceia care dau din ceea ce nu au ca să primească mai mult din ceea ce-şi doresc.

A fost odată un oraş în care toate cuvintele erau bile. La naştere, fiecare om primea un număr egal de bile albe şi de bile negre, pe care le gestiona cum putea el mai bine. Când se întâlneau, oamenii făceau schimb: „Ce zi frumoasă e afară!”, spunea unul. „Mă bucur să te văd!”, replica celălalt. În acest timp, cele două bile albe treceau din buzunarul unuia în al celuilalt. „Nu pot să te sufăr!”, spunea cineva printre dinţi. Şi bila neagră îşi găsea drum din buzunarul lui în cel al ‘nesuferitului’.
Cu timpul, unii oameni au început să nu mai aibă decât un singur fel de bile în buzunar – din cele pe care le primiseră nu la naştere, ci de la ceilalţi oameni, pe parcursul vieţii lor. „De ce mă înjuri?”, se plângea cineva. „Pentru că nu mai am altceva în buzunar. Doar asta am primit…”.

Nu e mai simplu să ceri decât să primeşti.

Ca să ceri, e nevoie să îţi ieşi din tine, să recunoşti că îţi e mai bine cu ajutor de la celălalt, că eşti mai complet dacă primeşti ceva care îţi lipseşte. Ca să ceri, trebuie să ştii că ai nevoie de ceva şi să identifici acel lucru. Ca să ceri e nevoie să rişti, să îţi ieşi în afara ta şi să comunici. Ca să ceri, îţi asumi că ceilalţi te pot vedea agresiv, în nevoie, milog sau incomplet. Ca să ceri, trebuie să fii puternic.

Când primeşti, eşti umil. „Vai, nu trebuia…”, spunem fals şi miorlăit, când primim un cadou de ziua noastră. „Ce rochie frumoasă ai şi ce bine iţi vine!”, auzi spunându-ţi-se. „Da, erau reduceri de 70% şi oricum m-am cam îngrăşat şi…”, refuzi tu bila albă care ţi se oferă, băgându-ţi singur una neagră în buzunar. Când primeşti, încearcă să nu te simţi dator, ci împlinit. Când primeşti, trebuie să ştii ce ai nevoie şi să refuzi ceea ce nu îţi foloseşte, cu riscul ca, asertiv, să dai înapoi ceea ce ţi s-a oferit. Ca să primeşti, trebuie să fii conştient de tine însuţi.

Când dai, creşti. Când oferi, te înalţi, te simţi generos şi altruist. Uneori însă, dai din vanitate, din orgoliu, ca să arăţi celuilalt că tu ai şi îţi prisoseşte. Sunt momente când darul meu nu e bucurie pentru celălalt, ci palmă. E o artă să ştii să dăruieşti fără să te simţi superior, fără să priveşti condescendent faptul că celălalt nu are. E un rafinament să dai când observi că celălalt are nevoie, dar îi e ruşine să ceară. Ca să dai, trebuie să fii sensibil.

David-Friedman

Nu am ştiut întotdeauna să ofer şi să primesc. Erau vremuri când mă încurcam în refuzuri şi stângăcii, în „Nu, mulţumesc”, „Lasă, mă descurc” şi „Îmi pare rău, nu am!”. Au fost zile când am oferit prea brusc, prea fără nevoie. Asta până în momentul când am realizat că nu deţinem, de fapt, nimic, şi că posesiunea şi ataşamentul de lucruri, fapte, sentimente, e doar o teamă de a rămâne în pielea goală în faţa propriilor noştri ochi. Cine suntem dincolo de ceea ce avem?

Oferim de când ne ştim, de pe vremea când zeii primeau ofrande şi noi făceam sacrificii în numele lor. Am învăţat să oferim pentru a le câştiga bunăvoinţa. Oferim zilnic în schimbul unei aşteptări… E timpul să ne reîntoarcem înspre sensul dăruirii şi primirii, al sacrificiului şi ofrandei şi să realizăm că, în fond, ele sunt gesturi de iubire. Şi tot aşa cum sunt cinci limbaje ale iubirii, se poate spune că sunt felurite moduri de a cere ceva şi infinit mai multe feluri de a accepta. Cu câte mâini primeşti şi cu câte dai? Tu cum iubeşti, de fapt?


Alina-STEPAN
Alina STEPAN
este psiholog, sociolog și specialist în comunicare. Profesează ca psihoterapeut în practică privată la Mind Essence, este formator autorizat şi director general la Ipsos Research, companie de cercetare de piaţă. În timpul liber, o găsiţi pe blogul personal şi speră să scrie o carte înainte de pensie.

Image: The Power of Aleph via David Friedman

Team Building de primăvară ATU 2015

În weekend-ul 28 – 29 martie 2015, Echipa ATU și-a luat timp pentru ea: pentru muncă și pentru relaxare – și s-a reunit în formulă aproape completă la Team Buildingul de primăvară ATU

Am fost la Golf Hotel Pianu, unde am petrecut timp de calitate împreună și, deși vremea nu ne-a încurajat să ieșim în natură, am avut parte de două zile productive și vesele, zile pe care cu siguranță le vom ține minte.

TB primavara 2015

Am început cu multă voie bună și cu o ședință foto mai atipică realizată de Sebi VAIDA, apoi am lucrat și ne-am clarificat aspecte legate de munca pe care o desfășurăm. Seara ne-am jucat Mafia (deja nelipsită la întâlnirile noastre), iar a doua zi am făcut exerciții de autocunoaștere și dezvoltare personală și ne-am inițiat în ceea ce înseamnă golful.

TB primavara 2015 2

TB primavara 2015 1

În premieră, putem spune că a fost un team building în care nu am umblat pe coclauri, însă ne-am menținut obiceiul de a trăi împreună o experiență dincolo de training, o experiență pozitivă din care am mai crescut și ne-am mai cunoscut atât ca echipă, cât și ca indivizi.

Și poate cel mai important, dincolo de tot ce AM FĂCUT, am avut timp să FIM împreună!

Vă invităm cu drag să vedeți câteva fotografii de pe parcursul celor două zile pe pagina noastră de Facebook.

Despre echilibristică în relații. Sau cum să cerem, să oferim și să primim cu sufletul deschis

de Andreea BOB, trainer ATU Consulting

Ce faceți atunci când cineva vă oferă un compliment? Îl primiți încântați, mulțumind pentru el; îl refuzați, găsind scuze sau așteptați momentul pentru a întoarce complimentul pentru ca nu cumva să rămâneți datori? Ultimele două variante de răspuns transmit faptul că adesea ne e greu să primim un compliment sau poate orice altceva…

A primi, a oferi și a cere constituie tematica acestei luni. Deși toate aceste verbe par diferite, granița dintre ele este destul de slab delimitată și deși îmi doresc să vorbesc despre fiecare separat, pe alocuri ele se vor completa sau intercala.

Jaques Salome, fondatorul metodei ESPERE, spune că dezvoltarea și însușirea conceptelor de a primi – a da – a cere și a refuza ne arată o altă cale de a comunica cu cei din jurul nostru și de a pune în comun diferențele individuale din viața de zi cu zi, oferindu-ne posibilitatea să ne dezvoltăm și să evoluăm ca indivizi, precum și să avem relații creative.

Unii dintre noi găsesc mai ușor să ofere decât să primească. O explicație găsită referitoare la dificultatea de a primi se referă la cultura în care suntem crescuți: o cultură pentru care este importantă dominarea și puterea tinde să vadă în cel care oferă un om puternic, pe când prin inferență, cel care primește este văzut mai slab, mai umil, îndatorat.

Dacă discutăm despre a oferi, sigur că și această noțiune poate fi privită din mai multe unghiuri. A oferi atunci când ni se cere ajutorul este întotdeauna de preferat în schimbul oferirii de servicii sau sfaturi, doar pentru că credem că celălalt are nevoie de ajutorul nostru sau că nu s-ar putea descurca fără intervenția noastră. Tagma psihologilor marșează mult pe a nu da sfaturi, deoarece ele sunt considerate ca fiind agresive, pentru că îl pot handicapa pe cel din fața noastră și automat creăm o relație de dominator-dominat, în locul unei relații de egalitate.

Nu contează cât de mult oferim, ci cât de multă iubire punem în ceea ce dăm.
Maica Teresa

A da este în sine un dar indiferent dacă este ceva ce ținem în mână, un gând pentru cineva drag sau chiar dăruirea de sine adică a fi acolo când cineva are nevoie de noi.

Valoarea darului, este atunci când oferim fără să așteptăm nimic în schimb, fără contrapartidă, fără nevoia de a ieși în evidență.

Ryan McGuire

Știm să primim ceea ce ni se oferă? A primi înseamnă să ne deschidem imprevizibilului, să ne lăsăm surprinși, să acceptăm refuzurile, să acceptăm un feedback. Desigur că a primi, în funcție de situație, ne poate face să ne simțim uneori nesiguri sau vulnerabili, adică a recunoaște că nu putem fi perfecți. Recunoașterea imperfecțiunii ne readuce în realitate; o realitate care ne spune mereu că suntem creaturi sociale și că suntem cu toții interconectați. Suntem conectați nu numai între noi oamenii ci cu tot ceea ce ne înconjoară, cu tot universul. Uneori ne este greu să primim, deoarece considerăm că nu merităm sau, cum spune un cântec “We accept the love we feel we deserve” (Acceptăm iubirea pe care simțim că o merităm) – o credință care merită să ne provoace în a o schimba, învățând să ne prețuim. „Partea tristă a faptului de a nu avea încredere în limitele noastre și în dreptul nostru de a spune Da, te rog! sau Nu, mulțumesc! este că putem dezvolta obiceiul de a fi nereceptivi, de a nu primi cu adevărat ceea ce ni se oferă și permițând ca această neîncredere să ne umple în fiecare zi.” (Receiving without Fear, Oriah Mountain Dreamer).

Nu aștepta să primești doar atunci când simți că meriți.
Stima de sine va crește ca rezultat al faptului că știm să primim.

Amanda Owen

Ultima parte din triada lunii, se referă la a cere. De cele mai multe ori întâlnesc o rezistență la cei din jurul meu când vine vorba să ceară ajutor, să ceară atenție, să ceară mai mult timp, să ceară un favor etc. și asta poate din cauză că trăim într-o lume în care ideea de self-help este întâlnită pretutindeni, librăriile fiind inundate cu titluri de acest gen. Mulți dintre noi rămânem blocați într-un proiect la locul de muncă zile întregi pentru că nu știm sau nu vrem să cerem ajutor sau o altă opinie, alții rămân însingurați în relații în care au nevoie de “altceva” decât ceea ce li se oferă însă nu cer pentru că așteaptă ca celălalt să își dea seama/ să ghicească ceea ce vor. În orice caz, a cere nu este o dovadă de slăbiciune, este dovada faptului că știm ce ne dorim, că avem obiective clare, că știm să urmărim firul roșu al nevoilor noastre de creștere interpersonală și nu numai! Înseamnă să ne asumăm riscul de a fi refuzat sau chiar combătut. Echilibrul în a cere îl găsim învățând să avem așteptări realiste cu privire la ceea ce ne dorim, să ne exprimăm nevoile deschis și clar.

Îți spun: cere și ți se va da, caută și vei găsi; bate și ușa ți se va deschide.
Matei 7:7

A cere înseamnă a da și a primi deopotrivă, iar găsirea unui echilibru între cele trei deschide un alt mod de a ne trăi relațiile fie ele personale sau profesionale. Aceste concepte găsite în echilibru ne oferă beneficiile unei relații bazate pe colaborare, deschidere și acceptare, depășind relațiile aflate pe poziții de luptă, concurs de putere sau dependență.

Bibliografie:

Chapman, G., (2007). Cele cinci limbaje ale iubirii. București: Ed. Curtea Veche;
Gal, K. (2015). Ask, Give, and Receive Fearlessly – articol online
Grohol, J.M. (2008). Asking For Help – articol online
Oriah (2013). Receiving Without Fear – articol online
Serani, D. (2008). How to ask for help – articol online
*** ESPERE Institut, The ESPERE Method
 
foto Ryan McGuire via gratisography

Am participat la HR Summit 2015

Între 26 – 27 martie 2015, a avut loc în Cluj-Napoca o nouă ediție HR Summit – eveniment ce a adunat în același loc specialiști de resurse umane, manageri, furnizori de servicii HR, companii de outsourcing și alți specialiști pe arii de competență conexe cu zona industriei de resurse umane.

În acest an, am fost prezenți la eveniment prin colegii noștri: Cecilia GHERLE, Răzvan GOGA, Simona DAMIAN și Daniela ONAC. 

HR-Summit 2015

În weekendul ce a urmat conferinței, am fost în Team Buildingul de primăvară ATU, ocazie cu care colegii noștri ne-au împărtășit impresiile lor cu privire la cele două zile ale evenimentului. Recunoaștem că discuțiile au fost mult mai detaliate, însă în continuare vă invităm să citiți testimonialele colegilor care au participat:

Deși profesional nu mă ocup cu partea de resurse umane, din punct de vedere personal HR Summit mi-a oferit o perspectivă interesantă asupra domeniului. Ceea ce mi s-a părut foarte util a fost să văd abordările diferite ale oamenilor de HR, respectiv ale firmelor pentru care aceștia lucrează. Dintre atelierele la care am participat, preferatul meu a fost „Cum se aplică practic inteligența emoțională în managementul echipelor” susținut de Zoltan Veres, cu toate că fiecare prezentare a adus ceva util, fie că a fost vorba de rezultate ale unor studii recente, fie prin oferirea de exemple concrete.
Simona DAMIAN

Anul acesta a fost prima ediție a conferinței de resurse umane la care am participat și nu pot decât să mă bucur că am avut ocazia să întâlnesc oameni diverși care lucrează în acest domeniu. Diferitele abordări prezentate m-au ajutat să cunosc cum anume se desfășoară procesele de HR în domenii precum IT, FMCG sau Cosmetice. Perspectivele asupra domeniului de HR văzut în anul 2030 m-au surpins prin opiniile diverse și prin deschiderea specialiștilor spre o viziune cunoscută, dar totodată necunoscută.
Cecilia GHERLE

Eu am rămas cu multe informații interesante, studii și exemple foarte utile atât în mediul HR, cât și în mediul de consultanță și training. Toate acestea ne ajută să ținem cont de tendințele din piață și de particularitățile din viața personală și profesională a oamenilor a căror dezvoltare o sprijinim. Putem astfel să fim mai aproape de nevoile lor, să anticipăm trendul și să fim proactivi în ceea ce privește inovația și direcția programelor pe care le propunem. Ca mod de prezentare, au fost exemple variate, unele dintre persoanele care au urcat pe scena au avut „farmec” de speaker, altele au încercat să cucerească audiența cu prezentări structurate, pregatite și documentate cu grijă.
Răzvan GOGA

Mulțumim pentru ideile împărtășite!