”Your Brain Does Scrum”

„A citi o carte, asemeni oricărei alte experiențe de viață, este o călătorie personală; una pe care o experimentăm și o vizualizăm prin lentilele oferite de experiențele anterioare și de interesele personale…”

Așa își începe colegul nostru, Bogdan Giurgiu, articolul publicat în luna august pe Scrum Alliance, articol intitulat Your Brain Does Scrum.

Bogdan este unul dintre puținii Certified Scrum Professionals din Romania (4 membri în ianuarie 2014) și este extrem de pasionat de Metodologiile Agile și cum pot acestea să îmbunătățească echipele și companiile. Articolul este în engleză și reflectă o paralelă interesantă între modul în care funcționează creierul uman și principiile și tehnicile utilizate în Scrum. 

Așasar, vă invităm la lectură:

I believe that reading a book, like any other life experience, is a personal journey, one we experience and visualize through the lens of our previous experiences and personal interests. With this in mind, I would like to share with you one of the great journeys I recently had. Although the book in question has nothing to do with Scrum and the Agile movement in general, seeing the content from a Scrum perspective can provide answers to a lot of questions about some of the fundamental principles of Scrum and why they work so well.

The book itself is about the brain, and how it operates during a normal working day. The brain has a limited bucket of resources for activities such as decision making and impulse control. These activities are performed in a small area of the brain, called the prefrontal cortex, an area that represents only 4 percent of the total brain volume. It’s better to know these limitations and adapt to them rather than fight them. The same fundamental principle stands behind Agile: Inspect and adapt. Scrum also deals with the limited resource of time, which is even more precious than energy.

The way I see it, the constant influx of information that hits the brain, and especially the prefrontal cortex, is organized like a Scrum (or Kanban) board. Surprisingly, this is a limited, rather small board. It has been demonstrated that we can hold just a few pieces of information on this board, and we can work on just one at a time without affecting our performance. Studies have showed that when people do two cognitive tasks at once, their cognitive capacity can drop from that of a Harvard MBA to that of an eight-year-old (see Harold Pashler).

But let’s see how we can organize the brain’s activities in order to take full advantage of its potential, while using its resources wisely…

Continuarea articolului vă invităm să o citiți aici.

Viața ca joc sau jocul ca viață?

de Andra HANȚĂ, responsabil PR & Comunicare ATU Consulting

                                                                   Copilul râde: „Înţelepciunea şi iubirea mea e jocul.”
Tânărul cântă: „Jocul şi înţelepciunea mea e iubirea.”
Bătrânul tace: „Iubirea şi jocul meu e înţelepciunea.”
Lucian Blaga

Jocurile… aceste lumi paralele, cu reguli și scenarii proprii, care ne sunt alături din primele clipe de viață. Începem să descoperim lumea prin joc, apoi jocul devine o rutină atât de dulce, o ocupație firească și plăcută, căreia îi dedicăm timp și energie. Urmează să învățăm prin joc și ne simțim bine făcând acest lucru pentru că e distractiv, antrenant, motivant și, uneori, revelatoriu.

Odată ce înaintăm în vârstă, apar alte priorități, alte interese și jocul își pierde din importanță, ajungem să îi dedicăm din ce în ce mai puțină atenție și – paradoxal – cu timpul, devine un privilegiu. Rezvolvăm sudoku sau cuvinte încrucișate, ne jucăm pe telefon sau pe calculator, ne întâlnim cu prietenii la o seară de jocuri… adevărate momente de relaxare, de deconectare, de bună dispoziție.

Totuși, de ce ne jucăm? Să ne distrăm și să ne simțim bine? Să ne deconectăm de gândurile și grijile cotidiene? Să nu ne plictisim? Să cunoaștem și să ne auto-cunoaștem? Să socializăm? Să cooperăm? Să fim competitivi? Să câștigăm? Sunt câteva dintre posibilele răspunsuri.

La fel ca multe dintre acțiunile pe care le facem zi de zi, și în spatele răpunsurilor la întrebarea „de ce ne jucăm?” se află motivația. Poate fi vorba de o motivație extrinsecă sau de una intrinsecă. Cea extrinsecă, se bazează pe factori externi, iar în cazul jocurilor, este ghidată adesea de câștig. Câștigul poate fi unul material (adunăm puncte, există un premiu sau o recompensă fizică după fiecare etapă sau la finalul jocului), fie unul ce ține de reputație și recunoaștere (suntem primul, suntem recunoscuți ca fiind cel mai bun, suntem câștigătorul etc.).

Există însă și motivația intrinsecă, de multe ori mai valoroasă și mai durabilă, cea pe care Daniel Pink o consideră rezultatul a trei caracterisitici: autonomie, măiestrie şi scop. Aceste dimensiuni pot fi aplicate și în cazul jocurilor, deoarece atunci când motivația de a ne juca e una intrinsecă: avem autonomie (alegem ce să ne jucăm, când, cu cine și cum), dorim să ne îmbunătățim tehnica de joc, să progresăm, să fim mai buni (ceea ce ține de măiestrie) și avem un scop mai presus decât simplul câștig din final, care ne face să fim satisfăcuți de cum am jucat și de cum ne-am simțit jucându-ne.

Chiar dacă ne jucăm, se pare că până la urmă e vorba de treburi serioase. 

Și uite așa ajungem la punctul cheie al acestui articol: cum e cu cei care trișează?

Cei care trișează sunt ghidați, de cele mai multe ori, doar de finalitatea jocului. Atunci când miza e una materială, e relativ ușor să ghicim ce anume îl face pe jucător să trișeze, ceva de genul „scopul scuză mijloacele”. În plus, un sistem de motivație bazat exclusiv pe recompensă și pedeapsă încurajează trișarea (Pink, 2011). Însă și în cazurile în care miza nu e una materială, unii oameni tot aleg să trișeze – din diverse motive. În orice caz, cele două variante nu se exclud și în ambele cazuri jocul ca proces are de suferit pentru că, indirect, este convertit la găsirea de noi metode și tehnici de a trișa.

Spre deosebire de jocurile derulate față în față, în care coeziunea și identitatea de grup e mai mare, jocurile online și posibilitatea anonimității în acest mediu au crescut rata persoanelor care trișează. S-a constatat faptul că jucătorii online au tendința de a trișa mai mult în jocurile online sau în cele cu străini pentru că presupun că toată lumea face acest lucru; în plus, se creează un context potrivit care scade conștiința de sine și reduce inhibiția (Hsueh Hua Chen & Wu, 2013). Mai mult, tot în sfera online, s-au identificat patru motive principale pentru care jucătorii trișează: 1) s-au blocat, 2) doresc să fie invincibili, 3) s-au plictisit de joc sau, pur și simplu, 4) doresc să fie ticăloși (Consalvo, 2007).

Inevitabil, după atâtea idei trecute în revistă, am putea încerca un exercițiu de imaginație prin care să privim viața ca pe un joc… Oamenii trișează nu doar la jocuri, ci și în viață. S-au plictisit sau se grăbesc, doresc să ardă etape, caută soluții rapide sau căi de a scăpa dintr-o încurcătură, doresc să câștige și să fie recunoscuți sau, pur și simplu, le face plăcere să procedeze așa. Oamenii trișează sau se comportă necinstit suficient încât să obțină profit, însă suficient de sincer sau onest încât să se amăgească de propria integritate. Întotdeauna e mai mult decât aparentul calcul cost-beneficii, iar în acest sens cărțile lui Dan Ariely ne vin în ajutor cu situații concrete și explicații pe măsură.

Asemeni unui joc, viața e un mecanism și totodată un proces, are un început și un final, are reguli după care funcționează și jucători care aleg să urmeze regulile scrise sau nescrise, să le încalce sau să se îndoiască de ceilalți jucători. Miza poate fi atât una materială, cât și una spirituală, e alegerea fiecăruia dintre noi. La fel cum e alegerea fiecăruia dintre noi dacă ne implicăm și ne bucurăm de joc, dacă îl privim ca pe o experiența în sine prin care depășim obstacole, învățăm lecții, suntem perseverenți și devenim mai buni sau dorim să-l parcurgem doar pentru ceea ce se află după fiecare nivel sau la final.

Rămâne ca fiecare să-și decidă tehnica de joc și ce anume îl motivează. Însă poate ar fi bine să ne reamintim mai des îndemnul lui Charlie Chaplin și să ne facem griji pentru conștiința noastră, nu pentru reputația noastră. Conștiința este ceea ce suntem noi, reputația e ceea ce gândesc ceilalți despre noi. Iar ceea ce gândesc ceilalți despre noi, este problema lor

În încheiere, vă invităm să „savurați” câteva idei sintetizate de Marc Prensky (2001) despre ce sunt și ce implică jocurile. Așadar, JOCURILE:

  • … sunt o formă de distracție – ceea ce ne oferă bucurie și plăcere.
  •  sunt o formă de joacă – ceea ce ne oferă implicare intensă.
  •  se bazează pe reguli – ceea ce ne oferă structură.
  •  au scopuri – ceea ce ne motivează.
  •  sunt interactive – ceea ce ne ține ocupați.
  •  au rezultate și feedback – ceea ce ne dezvoltă.
  •  presupun adaptatare – ceea ce ne oferă un curs.
  •  au momente de câștig – ceea ce dă satisfacție ego-ului.
  •  implică conflicte/competiție/provocare – ceea ce ne oferă adrenalină.
  •  presupun rezolvarea de probleme – ceea ce ne stimulează creativitatea.
  •  au interacțiune – ceea ce ne duce la formarea de grupuri.
  •  se bazează pe reprezentare și poveste – ceea ce ne oferă emoție.

Se cam aplică și vieții, așa-i?

Joc-articol

Bibliografie

Ariely, Dan (2012). Adevărul (cinstit) despre necinste. București: Publica;
Consalvo, Mia (2007). Cheating: Gaining Advantage in videogames. Cambridge: The MIT Marc;
Hsueh Hua Chen, Vivian & Wu, Yuehua (2013). Group identification as a mediator of the effect of players’ anonymity on cheating in online games. Behaviour & Information Technology;
Pink, Daniel (2011). Drive: Ce anume ne motivează cu adevărat. București: Publica;
Prensky, Marc (2001). Digital Game-Based Learning. McGraw-Hill Press.