Evaluarea psihologică în secolul XXI

de Dragoş CÎRNECI, HR Consultant Human Capital Solutions

Iată structura cuprinsului celor mai multe manuale de psihologie generală, inclusiv ale celor folosite ca suport de curs în universităţi: senzaţiile şi percepţiile, atenţia, memoria şi învăţarea, limbajul, gândirea, creativitatea, motivaţia, afectivitatea, personalitatea, temperamentul, caracterul, aptitudinile şi deprinderile, inteligenţa. Acum haideţi să citim următorul text:

„Gândirea şi simţurile sunt înlănţuite în starea de veghe (şi nu în somn), căci nu este posibilă gândirea fără simţuri şi nici simţurile nu pot percepe în jur fără gândire. Gândirea provine din inteligenţă şi este soră cu limbajul. Inteligenţa este cuprinsă în suflet şi ea este cea care concepe tot cea ce exprimă apoi gândirea şi limbajul. Limbajul nu poate fi rostit fără gândire prealabilă, iar gândirea nu poate fi împărtăşită fără limbaj. La popoare diferite şi limba este diferită, dar limbajul este doar unul: traducându-l dintr-o limbă în alta, realizezi că este acelaşi peste tot. Putem spune că oamenii care stăpânesc bine limbajul sunt conduşi de inteligenţă. Inteligenţa pune oprelişti  mâniei şi poftelor, folosindu-se de limbaj. Lucrurile care trebuie controlate sunt foamea, somnul, poftele sexuale şi mânia, precum şi alte fapte de care ai putea să te ruşinezi. Omul are facultăţi mentale, afecte şi dispoziţii habituale. Afectele sunt dorinţa, mânia, teama, îndrăzneala, invidia, bucuria, prietenia, ura, regretul, mila şi în general, toate cele cărora le urmează plăcerea sau durerea”.

 

Acesta nu este un text dintr-un manual de psihologie ci din Corpus Hermeticum. Corpus Hermeticum este parte din Textele sacre ale lui Hermes Trismegistos, volum format din câteva mii de scrieri ezoterice elaborate între secolul II î. C. şi secolul III d. C. de către Şcoala de filosofie esoterică din Alexandria. Dacă trecem de detalii şi ne uităm la ideile generale cuprinse în text, nu vedem mari diferenţe între această filosofie ezoterică şi psihologia tradiţională, aşa cum o cunoaştem noi. Una dintre concluziile care s-au tras în ultimii 15 ani în domeniul ştiinţelor comportamentului este aceea că nu mai putem studia procesele psihice separate în facultăţi mentale precum: senzaţii, percepţii, atenţie, memorie, gândire, limbaj, emoţii, motivaţie, deprinderi, aptitudini, inteligenţă şi personalitate. Toată această clasificare este o reminiscenţă a filosofiei greceşti, mai exact a ceea ce se numea facultaţionismul (avându-l ca reprezentant de seamă pe Aristotel) care spunea că omul poate să ţină minte lucruri pentru că ar avea o facultate mentală numită “memorie”, poate să se exprime datorită unei facultăţi mentale numită “limbaj” sau să acţioneze datorită uneia numită “voinţă”. Adică de comportamentul uman sunt responsabile nişte “facultăţi mentale” presupuse a exista. Fiind derivată din filosofia greacă, psihologia a preluat ca teme de discuţie aspectul moral al relaţiilor interumane precum şi aspectele filozofice ale Sinelui (Ego-ului) cum ar fi cele de dezvoltare personală şi control al emoţiilor şi poftelor. De aceea apar în psihologie teme precum: caracterul, temperamentul, personalitatea, voinţa, inteligenţa, etc. Joynson (psiholog social) observa în 1974 cu amărăciune că “se pare că psihologia este o ştiinţă care s-a specializat nu în descoperire ci în re-descoperire”. El îşi baza această afirmaţie pe faptul că psihologia ştiinţifică îşi extrage  teoriile din nivelul mediu (cel al interacţiunilor inter-individuale) al vieţii cotidiene, oamenii din afara psihologiei observând că ea relevă fapte pe care deja le ştiau. John Houston spunea în anii ’80 că dacă “despuiem” termenii psihologici de jargonul tehnic, odată rămase fără aceste haine, aserţiunile psihologice nu fac decât să reflecte nişte implicaţii logic necesare ascunse în termenii simţului comun.

Studiile neuroimagistice demarate în anii ’90 (ce presupun scanarea creierului în timpul unei sarcini mentale folosind tehnici precum tomografia cu emisie de pozitroni sau RMN-ul funcţional) au arătat însă că aceleaşi circuite neuronale sunt folosite de către creier în sarcini considerate de psihologi a fi de “memorie de lucru”, dar şi în sarcini de “atenţie susţinută”, “de inteligenţă generală”, de “planificare” sau de “învăţare a unei deprinderi într-o manieră probabilistică”. Iniţial aceste date au părut surprinzătoare, dar nu este creierul de vină că psihologii au făcut manualele după cum au crezut că este realitatea nu după cum este ea de fapt!

Noile tendinţe sunt de a identifica prin sarcini cognitive funcţionarea creierului în componentele sale de bază: managementul informaţiei nefamiliare, sociale, aversive şi recompensatoare realizat de către reţele neuronale de orientare în mediu şi învăţare. Aceste noi teste psihologice permit scanarea unor circuite ale creierului fără a apela la tehnici de neuroimagistică, într-o manieră accesibilă, mai ieftină şi absolut sigură. Spre deosebire de instrumentele tradiţionale de evaluare psihologică ele nu surprind corelaţia dintre o situaţie şi tendinţa de a dezvolta anumite reacţii faţă de aceasta, corelaţie asignată unui concept psihologic (ex: sociabilitate, dominanţă, toleranţă la frustrare, inteligenţă emoţională, etc), ci funcţionalitatea circuitelor cerebrale răspunzătoare în mod direct de procesarea contextelor şi declanşarea reacţiilor cognitive, emoţionale sau comportamentale. Prin formatul lor ele elimină şi altele dintre sursele clasice de eroare în evaluare cum ar fi: “încărcătura culturală” a itemilor (persoana evaluată poate interpreta greşit semnificaţia unor cuvinte sau întrebări, sau nu le înţelege pur şi simplu); tendinţa de a răspunde dezirabil (itemii sunt “transparenţi” iar persoana evaluată răspunde aşa cum crede ea că este de dorit); efectul re-testării (persoana evaluată s-a mai confruntat cu instrumentul respectiv sau cu unul similar, sau a fost sfătuită cum să răspundă la o categorie de itemi). De asemenea, şi foarte important, ele furnizează şi potenţialul de dezvoltare al individului precum şi maniera cea mai adecvată de realizare a acestei dezvoltări, ambele necesare în procesul de coaching.